Constitutia poporului « suveran » si Republica Judecatorilor (XXII)

Postat de @Cetatean

 

Motto : « Suveranitatea naţională aparţine poporului român » (art.2. al.1. din Constitutie).

 

*******

Precizare : Precizare: Celelalte episoade anterioare le gasiti  aici , aici  aici aici,   aici,  aici , aici. , aici,  aici , aici,  aici,  aici,   aici ,   aici,    aici,   aici , aici,  aici, aici,  aici  aici si aici.

*******

Cand discutam despre « Sistem » si despre actiunea politica si constitutionala a Presedintelui Traian Basescu desfasurata intre anii 2004-2012 trebuie sa avem in vedere arhitectonica intregii Constitutii din 1991, dar si a celei rezultate dupa revizuire, in 2003 (acea revizuire cu cantec, cu un referendum pus in doua zile si un Octavian Cozmanca auto-depasindu-se la planul de voturi cu urna mobila). Diavolul nu se ascunde in mici detalii decat dupa ce a creat planul de ansamblu, din care nu voi cita decat doua articole:

• Constitutia din 1991, articolul 132 : « Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durata de 4 ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comuna ».
• Constitutia din 1991, articolul 145, al. 1) : « În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau regulamentul se transmite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlaturată, iar promulgarea devine obligatorie ».

Nicaieri nu se vede mai bine esenta parlamentarismului fesenist de dupa Revolutie ca in acest doua prevederi care se refera la CSM si la CCR.

Prima asigura o parte a controlului Sistemului asupra CSM-ului (controlul era exercitat, in paralel, de catre Ministerul Justitiei  – asupra procurorilor – si de catre Presedintele Emanat al Revolutiei  – asupra judecatorilor, in special cei de la ICCJ- ), iar a doua asigura un supra-control de constitutionalitate, in cazul in care cei 9 judecatori de la CCR aveau de gand sa isi ia in serios independenta in examinarea conformitatii legilor cu Constitutia. Cum niciodata nu poti fi suficient de prudent, desi Sistemul a trimis in CCR numai oameni de incredere, a considerat necesar se instituie si o parghie de avarie, in cazul in care Parlamentul-Mare Adunare Nationala avea chef sa voteze o lege pe care judecatorii CCR, macar de rusine sau de obraz ar fi fost nevoiti sa o declare neconstitutionala.

In triunghiul de fier format de combinatia : Presedintele Emanat al Revolutiei – Parlamentul dominat de FSN – Magistratura in mana CSM-ului numit de Parlament si a Ministrului Justitiei, nimic nu a tulburat suveranitatea reala a poporului confiscata in 1989 si in Duminica Orbului. « Separatia si echilibrul » puterilor mergeau ca unse.

Asa de bine mergeau, incat Presedintele emanat al Revolutiei si-a rezervat nu mai putin de 4 ani pentru a tria pe sprinceana magistratii si a-i alege pentru reinvestire prin decret sub noua Constitutie si noile legi (legile 92/1992 si 56/1993) :

« Judecatorii sunt inamovibili pe data [sic!] numirii lor de Presedintele Romaniei. Numirea de catre Presedintele Romaniei a judecatorilor se va face pana la data de 30 octombrie 1996 » (art. 157 legea 92 din 30 septembrie 1992)

De ce avea nevoie Iliescu de 4 ani pentru a numi, prin decret, noii magistrati ? Pentru ca avea de asteptat pana in 1993, cand a aparut primul CSM, si apoi, pe masura ce CSM tria judecatorii si procurorii pe sprinceana si ii propunea Presedintelui numirea, acesta semna decretele.

In perioada 1993-1996 Iliescu a bagat in magistratura cohorte intregi de magistrati pe cate un decret, avand grija sa ii tina aproape pe acei magistrati comunisti care urmau sa fie saltati pana la cele mai inalte functii ale magistraturii. Unii magistrati nu au mai primit decretul prezidential, insa cei de care Sistemul a avut nevoie au fost pastrati si pentru ei s-au pregatit culoare favorabile pana in varful piramidei magistraturii : la Parchetul General sau la Parchetele din tara, la ICC, la  CCR, sau la CSM (Sandeii mamii lor !) de unde urmau sa ajute la perpetuarea Sistemului.

Mascarada separatiei si echilibrul puterilor  (atat intre Presedinte si Parlament, cat si intre Parlament si CSM) au functionat ca unse in acea perioada, din care unii judecatori, actualmente inca in functii, ar avea muuuulte lucruri de povestit daca ar putea gasi ceva curaj interior. Pentru ca magistratii « independenti » sa nu si-o ia in cap prea tare, acestia au fost filati si fisati la sange, iar dosarele lor folosite cu sarg de Sistem pentru a impiedica orice urma de independenta reala. Arhiva SIPA (care ii avea in vizor pe judecatori si procurori) avea in anul 2000 peste 20.000 de dosare. Arhiva de pana in anul 2000 a fost topita, insa mai exista la ora actuala arhiva pe anii 2001-2004, sigilata de Monica Macovei si netopita de Predoiu, cara atata s-a mai mocait pana ce arhiva a ajuns, odata cu venirea la putere a USL,  in posesia DGIA (se pare), unde Paiata interimara l-a numit sef pe nimeni altcineva decat pe Ilie Botos, fostul procuror general al Romaniei pe vremea lui Adrian Nastase. Sistemul vegheaza chiar si cand e in adormire de rezerva.

Constitutia din 1991 a asigurat astfel, pana la revizuirea din 2003 si chiar pana la alegerile din 2004, o mascarada perfecta a democratiei si a suveranitatii reale a poporului.

Exercitata prin intermediul partidelor politice (provenite din FSN sau infiltrate de oameni ai Sistemului) care furnizau Sistemului clasa politica (Parlament si Guvern) si prin intermediul Presedintelui Emanat, care se legitima direct de la popor si de la lovitura de stat din decembrie 1989, suveranitatea  reala a fost confiscata de « organele reprezentative », care apartineau in intregime Sistemului, nederanjat de nimeni.

Necesitatea aderarii la NATO si UE a atras insa presiunea occidentala pentru revizuirea Constitutiei si pentru modernizarea reala a Romaniei. Sistemul a trebuit sa inventeze un plan prin care sa isi asigure, la adancime, continuitatea, in pofida schimbarilor substantiale care trebuiau operate in Constitutia Romaniei si care trebuiau sa consacre adevarata separatie si un adevarat echilibru al puterilor in stat, precum si o adevarata independenta a Justitiei.

Planul initial al Sistemului a fost acela de a mentine confiscata in continuare suveranitatea, si pentru aceasta era nevoie de implantarea a doi piloni de rezistenta ai Sistemului : un Presedinte (Adrian Nastase) care sa ocupe varful statului pentru 5 ani, astfel incat sa existe o continuitate  dincolo de eventuala schimbare a puterii in Parlament (caci erodarea Guvernului atrage schimbarea majoritatii parlamentare si alternanta la putere) si un CSM presupus « independent », insa populat pe 6 ani (2004-2010) cu oameni de nadejde, care sa apese in continuare parghiile de influentare a Justitiei.

Cum a procedat Sistemul in Justitie puteti citi in episoadele anterioare, anume in  episodul XIII, in episodul XVIII si in episodul XVIII. Recomand celor care nu au rabdarea sa le reciteasca pe toate cele 3 doar unul dintre aceste episoade, de preferinta episodul XVIII.

Despre cum a procedat Sistemul in viata politica (Parlament, Guvern) am inceput sa scriu in episodul XIX, din care reiau un fragment:

« Sosirea la Cotroceni a lui Traian Basescu a stricat insa mecanismul care trebuia sa mearga ca uns, iar « Sistemul » a declansat o operatiune pe care o putem numi, la alegere, Faultul Continuu sau Obstructia Perpetua a Presedintelui ales al Romaniei. Aceasta operatiune am descris-o la finalul episodului anterior (cele 5 teze marcate cu rosu) si ea a constat in deturnarea principiului separatiei si echilibrului in stat : acolo unde doua puteri in stat (una era Presedintele Romaniei iar cea de-a doua era CSM-ul, Parlamentul sau Guvernul) cu atributii conjuncte  aveau obligatia sa colaboreze pentru realizarea aceluiasi obiectiv constitutional, cea de-a doua putere s-a folosit de faptul ca avea prima mutare (propunerea)  pentru a-l forta pe Presedintele ales al Romaniei sa adopte o anumita conduita juridico-politica ori sa faca o anumita numire prin decret ».

Prin urmare, sosirea la Cotroceni a lui Traian Basescu si existenta dovezilor clare ca acest Presedinte intentioneaza sa isi ia in serios atributiile a obligat Sistemul sa se adapteze. Suveranitatea poporului nu mai putea fi tinuta confiscata (precum intre anii 1990-2004), pentru ca in varful Statului ajunsese cineva care actiona acum impotriva Sistemului. Ea trebuia deturnata. Miza a fost deci, asa cum am mai spus, folosirea celorlalte puteri in stat (Sandeii din Justitie si oamenii sistemului din Parlament) pentru a scapa de Presedinte (prin doua referendumuri de demitere) sau, daca nu se poate, pentru a-i goli de continut ori  a a-i deturna atributiile constitutionale, profitand de faptul ca multe dintre acestea sunt exercitate cu concursul altor puteri in stat (conform principiului echilibrului puterilor).

Sistemul a inceput dupa anul 2004 jocul numit veto players (expresia nu e a mea), in care una dintre puteri (fie CSM-ul, fie Parlamentul, fie Guvernul) si-a folosit prerogativele pentru a-l impiedica pe Presedinte sa si le foloseasca pe ale sale. Citez dintr-un articol mai vechi, din 2010 :

« Era nevoie, desigur, după 1989, de crearea unor mecanisme de control. Dar ceea ce s-a întâmplat depăşeşte orice imaginaţie. Răsfoiţi Constituţia, legile şi regulamentele. Vedeţi că instanţele de control s-au multiplicat ca ciupercile după ploaie. Procedurile au fost compuse intenţionat „la două mâini”, tot pentru a se obţine acest efect, precum în celebrele cazuri relative la numirea miniştrilor.

În termeni tehnici, ceea ce s-a produs a fost multiplicarea agenţilor cu rol de veto (veto players). Ţelul e simplu de detectat: împiedicarea oricărei schimbări.

 Noi ne gândim la formula constituţională a unui stat ca la o reţetă ce distribuie puterile şi stabileşte modul de exercitare a acestora. Dar formula de regim impusă în 1990-1991 a avut alt scop: de a împiedica exerciţiul puterii în caz de schimbare, ce părea inevitabilă, a garniturii „gorbacioviste” care profesa un program tip „perestroika”, de a împiedica propagarea oricăror reforme în caz că o instituţie a statului va fi controlată de „elementele burghezo-moşiereşti”, cele care ascultau posturi de radio „finanţate de CIA”. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus „Democraţie”» SURSA

In mare, sunt de acord cu descrierea facute de comentator, insa ceea ce nu a vazut el e ca mecanismul veto players nu s-a declansat cu adevarat decat dupa anul 2004, cand Presedintia Romaniei a fost pierduta de Sistem. Nici macar pe vremea CDR, intre 1996 si 2000, nu putem vorbi cu adevarat de declansarea acestui mecanism, intrucat varful magistraturii, serviciile secrete si partidele istorice infiltrate erau in continuare in mana Sistemului, care decisese in 1996 sa se retraga tactic in Opozitie, stiind ca in 1997 tara urma sa fie in pericol de faliment economic. Doar condamnarea lui Miron Cozma de catre un complet al ICCJ a bagat fiori in Sistem, insa acesta a decis sa previna si sa impiedice pe viitor  astfel de situatii (de unde si planul cu aparitia si eternizarea Sandeilor in varful piramidei magistraturii).

Insa incepand cu anul 2007 (anii 2004-2007 au fost marcati de multe declaratii belicoase, insa de dragul intrarii in UE, nu s-a trecut la fapte) s-a desfasurat o lupta intre Presedintele Romaniei si Sistem pentru, pe de o parte, eliberarea suveranitatii reale si, pe de alta parte, mentinerea confiscata a suveranitatii poporului.

Am scris in episodul XX : « Privita retroactiv, lupta Presedintelui Romaniei cu Parlamentul si Guvernul incepand cu 2007 nu a fost deloc o lupta « politica » sau « legislativa » (nu mai amintesc de suspendarea din 2007, intrucat aceasta a aratat pentru prima data cum poate fi incalcata Constitutia de autoritatea care pretinde ca o apara, anume Parlamentul suspendacilor si listacilor), ci o lupta pentru apararea suveranitatii poporului de Sistemul care o confisca sub diverse forme »

Miza multor decizii si hotarari ale CCR pomenite in ultimele doua episoade (reamintesc doar pe cele mentionate anterior in serial, insa exista si altele, mai putin spectaculoase insa la fel de importante : Hotararea 7/2007, Deciziile 567/2006,  356/2006, 384/2006, 98/2008, 1222/2008, 727/2012, 783/2012) a fost dubla :

i) clarificarea  raporturilor intre puterile in stat (principiul separatiei si echilibrului)

ii) obtinerea din partea CCR a unor decizii prin care toti potentialii veto players (Parlament, Guvern) sa fie impiedicati sa mai obstructioneze Presedintele si sa deturneze suveranitatea reala a poporului, exercitata si prin Presedinte.

Exact in aceasta optica trebuie inteleasa necesitatea revizuirii Constitutiei si proiectul initiat de Guvern si inaintat de Presedinte catre CCR in anul 2010. Foarte multe dintre deciziile CCR in care se fixeaza sau se clarifica termeni si conditii explicite pentru buna functionare a puterilor in stat si pentru exercitiul real al suveranitatii poporului se regasesc in proiectul de revizuire a Constitutiei.

Sistemul insa nu doarme. Dupa incercarea ratata de a demite Presedintele si de a ataca insasi CCR, Sistemul s-a reorientat si pregateste contra-atacul cu propriul proiect de revizuire a Constitutiei prin care se intentioneaza revenirea (din 2013) la triunghiul de fier din anii 1990-2004 in care suveranitatea poporului sa fie pe deplin confiscata : Republica parlamentara, cu Parlamentul actionand ca Mare Adunare Nationala.

« Premierul Victor Ponta vrea ca Parchetele şi Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) să fie supuse controlului Parlamentului, aşa cum se întâmplă cu serviciile secrete. În opinia sa, astfel, va exista siguranţa că aceste instituţii nu sunt folosite în bătălii politice. Constituţia României prevede clar că cele trei puteri în stat sunt egale » (evz.ro, 6 octombrie 2012).

Perversitatea Sistemului atinge o limita greu de depasit, anume abolirea separatiei si a echilibrului puterilor in stat, precum si a independentei Justitie, in numele «de-politizarii ».  Exact Parlamentul, cea mai politica institutie a statului, ar trebui sa ofere garantiile constitutionale ca Justitia e independenta si ca serviciile secrete nu fac politie politica. Exact Parlamentul Romaniei, ultimul refugiu al Sistemului, ar trebui sa ne fereasca de instrumentalizarea Justitiei si a serviciilor secrete in bataliile politice.

 Sancta perversitas ! Reamintesc si la finalul acestui episod cateva atributiile Marii Adunari Nationale inscrise in Constitutia din 1965 :

« Art. 43. Marea Adunare Nationala are urmatoarele atributii principale:

 1. Adopta si modifica Constitutia Republicii Socialiste Romania;

[…]
6. Reglementeaza organizarea judecatoreasca si a Procuraturii;

[…]
9. Acorda amnistia;
11. Alege si revoca pe Presedintele Republicii Socialiste Romania
14. Alege si revoca Tribunalul Suprem si procurorul general;
15. Exercita controlul general al aplicarii Constitutiei. Numai Marea Adunare Nationala hotaraste asupra constitutionalitatii legilor ».

Sistemul moare, dar nu se preda. Obosit dupa atatea lupte in care a incercat sa deturneze suveranitatea poporului, Sistemul a inceput sa isi strige in piata publica pretentiile, nefiindu-i frica de nimeni si de nimic. Miza e prea mare pentru a da dovada de vreo retinere. Daca in subteran nu a avut succes, incearca acum pe fata.

 

(va urma)