Constitutia poporului « suveran » si Republica Judecatorilor (XVIII)

Postat de @Cetatean

Motto : « Suveranitatea naţională aparţine poporului român » (art.2. al.1. din Constitutie).

 *******

Precizare :Celelalte episoade anterioare le gasiti  aici , aici  aici aici,   aici,  aici , aici. , aici,  aici , aici,  aici,  aici,   aici ,   aici,    aici,   aici si aici.

 *******

Importanta episodului X din serial (reiau rugamintea ca acest episod sa fie recitit) consta in aceea ca in cadrul lui este prezentat, cu ajutorul unei Decizii al CCR (Decizia 98/2008), principiul constitutional al separatiei si echilibrului puterilor in stat. La nivel trivial, acest principiu este cunoscut doar ca « principiul separatiei puterilor in stat ». Omisiunea « echilibrului » poate parea benigna, insa nu este si voi arata de ce.

Cand separatia e dusa la extrem, putem avea de-a face cu blocaje constitutionale fara iesire, intrucat Constitutia prevede ca in anumite situatii-cheie puterile in stat sunt obligate sa colaboreze :

« Curtea Constitutionala constata ca solutia prevazuta la art. 85 alin. (2) din Constitutie reprezinta o aplicatie a conceptiei legiuitorului constituant care a stat la baza principiului echilibrului puterilor in stat, consacrat in art. 1 alin. (4) din Legea fundamentala, principiu aplicat, in egala masura, in modul de atribuire si de exercitare a competentelor tuturor autoritatilor publice, inclusiv a celor care fac parte din aceeasi putere, dintre cele trei prevazute de textul mentionat. Pe baza acestui principiu, pentru evitarea blocajelor institutionale si pentru buna lor functionare, autoritatile publice au obligatia sa colaboreze. Totodata, Curtea constata ca acest inteles al art. 85 alin. (2) din Constitutia Romaniei, dedus astfel cum s-a aratat mai sus, contine premisele unui blocaj institutional in conditiile in care autoritatile publice cu competente conjuncte in realizarea aceluiasi obiectiv de ordin constitutional nu colaboreaza si nu reusesc sa se puna de acord, in mod repetat ». (Decizia 98/2008)

Pentru a intelege modul cum se interpreteaza si se aplica principiul echilibrului puterilor in stat, trebuie sa retinem sintagma scrisa de CCR (« autoritatile publice cu competente conjuncte in realizarea aceluiasi obiectiv de ordin constitutional ») care se aplica tuturor situatiilor in care doua puteri sunt pe traseul aceluiasi obiectiv constitutional si nu pot actiona fara alta, insa se pot bloca reciproc.

In cazul Presedintelui Romaniei, acesta, prin natura functiei, intra de multe ori intr-un binom cu alta autoritate publica in vederea realizarii unui obiectiv de ordin constitutional: de pilda, cu Parlamentul, in cazul numirii Guvernului. Presedintele desemneaza candidatul pentru functia de Prim-Ministru si Parlamentul voteaza Guvernul. Sau in cazul remanierii unui ministru : Primul-Ministru propune noul ministru si Presedintele il numeste prin decret prezidential. Sau in cazul numirii magistratilor sau eliberarii din functie (inclusiv numirea sau eliberarea dintr-o functie de conducere) a acestora : CSM propune si Presedintele emite decretul de numire/eliberare. In general, dat fiind faptul ca Presedintele are, prin Constitutie (art. 94, litera c), prerogativa numirilor in functii publice, daca vorbim de binomul format dintr-o autoritate publica si Presedintele Romaniei, putem sa il schematizam sub forma propunere-numire. Uneori, Presedintele este cel care propune (sau desemneaza), insa de cele mai multe ori Presedintele numeste, prin decret prezidential.

Aceasta prerogativa de numire este o prerogativa substantiala, conferita prin Constitutie si ea nu se exercita in mod automat. Presedintele nu are obligatia sa semneze « in orb » pe orice propunere care ii vine la Cotroceni, dimpotriva, el poate respinge o data (Decizia 98/2008) propunerea facuta de Primul Ministru pentru un post de ministru ramas interimar sau poate respinge, cum a fost cazul Lidiei Barbulescu in 2009, un judecator propus pentru o functie de conducere la ICCJ de catre CSM.

Or, acest lucru trebuie avut in vedere cand vorbim de Sandeii de la ICCJ care, desi aveau mandate doar de 6 ani (legea 56/1993), dupa expirarea acestora, cu complicitatea vechiului CSM (mandatul 2004 – 2010, dar nici cu noul CSM al muschetarilor nu mi-e rusine, intrucat tac in porumb cu privire la mandatele expirate ale Sandeilor) au ramas in ICCJ ca si cum articolul 155 al.5 din Constitutie nu ar avea nici o aplicare (« Judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie şi consilierii de conturi numiţi de Parlament îşi continuă activitatea până la data expirării mandatului pentru care au fost numiţi »).

Auto-prelungirea mandatelor expirate si promovarea judecatorilor la ICCJ doar printr-o Hotarare a CSM-ului iliescian (fara un nou decret prezidential de numire in temeiul legii 303/2004) au avut o singura cauza : frica Sandeilor de prerogativa prezidentiala de numire…sau respingere. Am scris in episodul al XI-lea :

« CSM-ul […] asumase niste obiective politice, anume parasutarea frauduloasa la ICCJ, de catre CSM, a unor noi judecatori …. in vederea feririi lor de teribila prerogativa prezidentiala de numire prin decret si, implicit, de respingere motivata […] obiectivul politic era permanentizarea la virful piramidei judecatoresti a unui anumit tip de judecatori, anume cei care isi inchipuie ca in numele principiului separatiei puterilor in stat (dar cu incalcarea principiului echilibrului) ei au dreptul de a se sustrage suveranitatii poporului (sustragindu-se puterii decretului prezidential de numire) ».

Putem fi siguri ca daca alegerile din 2004 ar fi fost castigate de Adrian Nastase, CSM-ul ar fi triat pe spranceana si ar fi propus Presedintelui Romaniei, pentru a fi numiti la ICCJ in baza legii 303/2004, care conferea inamovibilitatea pe viata la aceasta instanta, pe acei judecatori pe care Iliescu si Nastase i-ar fi considerat de incredere.

Recitez din episodul al XIII-lea :

« Vechiul CSM urma sa propuna doar anumiti judecatori de la Curtea Suprema pentru a fi re-investiti la ICCJ prin decret in temeiul legii 303/2004, si doar anumiti judecatori urmau sa obtina un nou mandat « pe viata » la ICCJ […] Exact cum dorea Ion Iliescu, care nu mai vroia sa isi vada tovarasii de drum condamnati de judecatori de la Curtea Suprema cu adevarat independenti. Un articol din noiembrie 2004 arata ca si altii oameni au sesizat la vremea aceea filosofia perversa a legii 303/2004 (indepartarea judecatorilor incomozi de la ICCJ la expirarea mandatelor de 6 ani si conferirea de inamovibilitate « pe viata » doar judecatorilor iliescieni) :

 “Un lot de magistrati, considerati incomozi, a fost pierdut pe drumul dintre Ministerul Justitiei si CSM, atunci cand, in perioada iunie-septembrie 2004, s-au facut propunerile pentru reinvestirea in functia de judecator la Curtea de Casatie. In fruntea acestui lot cu indezirabili sta judecatorul Mihai Ciubotaru, a carui propunere de reinvestire constituie un test european pentru independenta si obiectivitatea CSM. …. Ciubotaru si cu ceilalti trei judecatori (mentionati) patimesc acum deoarece au solutionat dosare de coruptie politico-judiciara, dosarele Revolutiei din 1989 sau dosarul “Miron Cozma“ (citat inchis).

Cuplul Ion Iliescu-Rodica Stanoiu si cei din preajma lor au montat deci un mecanism constitutionalo-legal care presupunea conlucrarea Presedintelui tarii cu CSM-ul, mecanism care trebuia sa mearga ca pe roate : CSM-ul « independent » prin Constitutie urma sa aiba mandat de 6 ani (evitindu-se alegerile parlamentare la 4 ani si alegerile prezidentiale la 5 ani), in el fusesera plasati oamenii de casa ai emanatului Revolutiei, acest CSM urma sa propuna Presedintelui Ion Iliescu (sau lui Adrian Nastase…) numirea « pe viata » la ICCJ in temeiul legii 303/2004, art.30, al.1) a unor anumiti judecatori de incredere iar judecatorii incomozi de la ICCJ care aveau mandate de 6 ani, dupa expirarea acestor mandate urmau sa se stearga pe la bot, visind frumos dar inutil la un decret prezidential pe legea 303/2004 si la inamovibilitatea « pe viata » la ICCJ pregatita doar pentru judecatorii iliescieni ».

Ei bine, acest mecanism descrie exact principiul separatiei si echilibrul puterilor in stat : Presedintele Romaniei si CSM-ul, doua « autoritati cu competente conjuncte », urmau sa conlucreze pentru « indeplinirea aceluiasi obiectiv constitutional », anume numirea in functie a judecatorilor si procurorilor, mai ales in functiile de conducere la ICCJ sau la Parchetul General, in temeiul noii legi 303/2004.

Faptul ca principiul separatiei si echilibrului urma sa fie folosit in 2004 pentru a tria politic magistratii si pentru a asigura perpetuarea la varful Justitiei a judecatorilor pe care Ion Iliescu ii considera de incredere este dovedit de cele intimplate dupa finalizarea mandatului lui Ion Iliescu. Citez din nou ce am  scris in episodul XIII:

« Prin omiterea art.30, al.1) din ultimul decret de numire la ICCJ, Ion Iliescu iesea de pe poarta Palatului Cotroceni oferind CSM-ului in functie pina in 2010 un model de subminare a prerogativei prezidentiale de (re)numire prin decret a judecatorilor de la ICCJ (in temeiul legii 303/2004). Modelul avea doua directii si urma sa fie aplicat cu succes in mandatul sau mandatele Presedintelui Traian Basescu:

 1. Baricadarea in CSM a judecatorilor iliescieni expirati, adica evitarea inaintarii catre Presedintele Romaniei, Traian Basescu, a unor Hotariri de CSM cu rol de propunere de (re)numire, in temeiul legii 303/2004, prin noi decrete prezidentiale a judecatorilor de la ICCJ care urmau sa isi vada mandatele expirate in mandatul  lui Traian Basescu. Vorbim de Sandeii « expirati » si care au continuat sa activeze la ICCJ fara nici un nou mandat prezidential emis in temeiul legii 303/2004.

 Exemplu de expirata: Lidia Barbulescu (din 2007).

 2. Inmultirea interna in ICCJ prin aducerea (pentru inlocuirea celor care se pensionau) de catre judecatori de inspiratie iliesciano-sandelistica, adica parasutarea ilegala (sub mascarada « promovarii » de catre CSM) la ICCJ a unor judecatori de la Curtile de Apel care NU aveau decret prezidential pe legea 303/2004 si deci nici inamovibilitate « pe viata ». Alba-neagra cu inamovibilitatea « pe viata », conferita tilhareste si impotriva Constitutiei prin Hotariri de CSM care se substituiau decretelor prezidentiale publicate in Monitorul Oficial. Vorbim de Sandeii « parasutati », care activeaza actualmente in ICCJ desi nu au mandate care sa le confere, in temeiul art.30, al.1), acea inamovibilitate « pe viata ».

 Exemplu de parasutata: Mona Pivniceru (din 2009) ».

Intre timp, Lidia Barbulescu s-a pensionat (Decretul 585/2012 din…11 septembrie 2012),  iar Mona Pivniceru cea ahtiata dupa « independenta » Justitiei a devenit ministru politic.

Mai mult decat atat, CSM-ul cel vechi, cel caruia ii revenea, conform Constitutiei, prerogativa de a inainta propuneri catre Presedintele Romaniei, s-a substituit treptat acestuia luandu-si libertatea de a prelungi mandatele sefilor de la ICCJ (ceea ceechivala cu a-ire-numi), pentru a feri varful Justitiei (ICCJ) de prerogativa prezidentiala de numire sau…respingere.

Insa subminarea prerogativei prezidentale de numire (despre care a scris mai bine inaintea mea Mister B., in episodul VI din Sandeii mamii lor !) nu s-a limitat doar la facutul pe mortul in porumb cu privire la mandatele expirate. Atunci cand mandatele de conducere de la ICCJ ale judecatorilor iliescieni au ajuns la final si cand nici o prelungire sau delegare prin Hotarare de CSM nu a mai fost posibila, iar necesitatea unui decret prezidential de numire nu a mai putut fi ocolita, Sandeii au inventat un mecanism pervers de a conturna prerogativele prezidentiale : trierea ilegala a candidatilor la functiile de conducere si inaintarea unei singure propuneri catre presedintele Romaniei. Astfel, Presedintele era « servit » cu acea propunere pe care Sandeii o agreau, si el nu avea decat doua optiuni : ori sa il numeasca, ori sa il respinga (motivat).

Acest mecanism pervers a fost descris foarte precis de Mister B. in ultimul episodul  final din Sandeii mamii lor! :

 „Altfel spus, candidaţii care nu indeplinesc funcţia de judecător ICCJ sau o îndeplinesc, dar de mai puţin de 2 ani, nu întrunesc condiţiile pentru ca CSM să înainteze propunerile la Cotroceni şi vor fi respinşi. În schimb, împotriva celorlalţi candidaţi, care întrunesc cele 2 condiţii, legea nu prevede niciun alt impediment pentru a fi propuşi în funcţiile de conducere vizate de aceştia, nicio altă condiţie necesară şi nicio altă procedură de triere sau inlăturare a cadidaturilor. Preşedintele Romaniei va numi una din persoanele propuse pentru o funcţie, oricâţi candidaţi ar fi, întrucât legea nu limitează nici numărul propunerilor permise la înaintare. Aceeaşi lege prevede posibilitatea Preşedintelui de a refuza motivat propunerea de numire, dar asta nu justifică în niciun mod CSM pentru a nesocoti prevederile legii. Din moment ce pentru verificarea din CSM legea nu cere concurs/examen, este binevenită propunea mai multor persoane simultan, nu doar pentru a reduce şansele refuzului prezidenţial ci mai ales pentru a nu transforma propunerile de numire într-o impunere a numirii, contrară principiului separaţiei şi echilibrului puterilor statului (art. 1 alin 4) şi prevederilor art.134 alin. 1 din constituţie: „Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.” Prin eliminarea abuzivă a candidaţilor care întrunesc condiţiile legii, CSM creează haos şi provizorat de durată în exercitarea funcţiilor de conducere ale ICCJ, proliferează sistemul subiectiv de promovare a obedienţei recunoscute şi mai ales descurajază candidaturile judecătorilor (atâţi câţi sunt) neafiliaţi cu trup şi suflet la cauza Săndeilor”.

Mister B. nu a descris atunci detaliat (ca sa nu lungeasca textul) mecanismul care a permis Sandeilor din vechiul CSM sa trieze candidatii la functiile de conducere din ICCJ. Mecanismul trierii a constat intr-o scamatorie pe care Sandeii o scoteau doar cand nu mai aveau alte resurse juridice : « aprecierea ».

Pentru functia de Presedinte al ICCJ si-au depus candidatura in 2009 un numar de 5 judecatori : Lidia Barbulescu, Victoria Barsan, Elena Carcei (urma sa fie faultata ulterior cu o cercetare disciplinara), Danut Cornoiu si Iulian Dragomir. Intrucat legea nu distinge (si nici CSM-ul nu are voie sa distinga) cu privire la cate nume trebuie propuse Presedintelui, orice student de la Drept va conchide ca TOATE candidaturile trebuie inaintate de catre CSM Presedintelui, iar acesta va decide pe cine numeste.

Legea 303/2004, art. 53, al.1 nu spune « o propunere » (inaintata de catre CSM), ci « la propunerea » : « Preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii ai înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dintre judecătorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani ».

In Hotararea 838/2009, pentru a putea tria cei 5 candidati si a i-o servi Presedintelui pe Lidia Barbulescu drept propunere unica, CSM a interpretat astfel articolul de mai sus : « Sectia pentru judecatori, in raport cu dispozitiile art. 53 din Legea 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor republicata, cu modificarile si completarile de rigoare, apreciaza ca se poate inainta Presedintelui Romaniei o singura propunere de numire in functia de Presedinte al Inaltei Curti de Casatie si Justitie ». (Sursa)

Cand mandatul Sandelului nu mai poate fi prelungit, cand delegarile nu mai pot fi redublate, cand finalmente trebuie ca Presedintele sa emita un decret de numire, atunci se procedeaza la « aprecierea » ca desi legea nu permite trierea, totusi CSM-ul trebuie sa trieze candidatii si, evident, sa propuna… pe cel mai sandelistic.

 Astfel, binomul propunere-numire, care garanteaza aplicarea corecta a principiului echilibrului puterilor in stat este deturnat, iar centrul de greutate se muta spre autoritatea care propune, intrucat aceasta e prima la mutare. Numirea prin decret devine un act secund, restrans la doua optiuni : numire « ca primarul » sau respingere (si aceea doar motivata).

 Traian Basescu a respins-o pe Lidia Barbulescu in 2009. Judecatoarea Elena Carcei , care a candidat si ea la sefia ICCJ, a sesizat perversitatea scamatoriei « aprecierii » prin care se triau ilegal candidatii si a cerut, printr-o contestatie adresata CSM, ca acesta sa nu mai vacanteze inca o data postul de Presedinte al ICCJ (CSM se pregatea sa mai trieze o data candidatii si sa avanseze ca propunere un alt Sandel). Elena Carcei nu a cerut expres ca Presedintelui Romaniei sa ii fie inaintate celelalte 4 candidaturi initiale (contra-candidatii Lidiei Barbulescu), insa acesta e substratul cererii sale. Ea a contestat reluarea procedurii de triere a candidatilor. Consecinta logica e aceea ca, fiind respinsa o propunere din cele 5 initiale, Presedintelui ii poate fi propus alt nume din cele 5 care au candidat l (nu stiu daca Elena Carcei a avut in minte chiar posibilitatea ca TOATE celelalte 4 nume sa ii fie propuse Presedintelui, insa ea cu siguranta s-a gandit ca macar un ALT nume din cele 4  trebuie sa ii fie inaintat Presedintelui fara ca CSM sa declanseze alta  procedura). Raspunsul CSM la contestatia inaintata de Elena Carcei intrece orice imaginatie. Sa citim Hotararea CSM nr. 164/2010. (Sursa)

« Desi textul de mai sus [este vorba despre art. 53 din legea 303/2004, citat anterior] nu reglementeaza expres situatia in care Presedintele Romaniei refuza numirea candidatului propus de catre CSM pentru a fi desemnat in functia de Presedinte al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, din interpretarea logico-juridica, sectia retine ca acest refuz conduce la imposibilitatea ocuparii functiei mentionate si, prin urmare, este necesara declansarea unei noi proceduri […] O interpretare diferita a dispozitiilor mentionate nu poate fi primita, intrucat ar putea genera imposibilitatea ocuparii functiei de presedinte al instantei supreme, cu consecinte deosebit de importante asupra imaginii si functionarii justitiei ».

 Sa te crucesti, nu alta ! Ba se poate o interpretare juridica diferita, insa CSM se facea ca nu o vede : TOTI candidatii puteau sa ii fie propusi Presedintelui, sau macar UNUL din ceilalti 4 in afara de Lidia Barbuleascu. Respingerea sinistrei Barbie nu era sfarsitul lumii si CSM nu avea temei legal sa declanseze o alta procedura (ca si cand in afara de « doamna Lidia », vorba lui Catalin Voicu, nu mai candidase nimeni si respingerea ei lasa un gol de neumplut !). Pe langa faptul ca trierea ca atare a candidatilor era ilegala si CSM si-o aroga pentru ca asa « aprecia », Sandeii mai aveau si tupeul sa adauge la lege si sa inventeze ei « interpretari logico-jurice » aiuritoare. Insa dupa dupa respingerea Lidiei Barbulescu, le trebuia timp sa scoata la inaintare alt candidat sandelistic. Culmea ironiei : Sandelul propus in a doua faza a fost chiar…..Livia Stanciu, presedinta actuala a ICCJ, cea care a fost presedinta Completului de 5 care l-a condamnat pe Adrian Nastase ! Unde dai si unde crapa, ce iese cand triezi la viteza !

Sa concluzionam :

1.  De-a lungul intregului mandat al vechiului CSM (2004-2010), principiul separatiei si echilibrului puterilor in stat a fost deturnat de CSM pentru ca varful Justitiei sa fie sustras prerogativei prezidentiale de numire (si respingere) prin decret.
2. Astfel Justitia, mai ales Inalta Curte si Sectia Penala (cu bataie lunga la politicieni), a ramas sub puterea CSM-ului sandelistic, care a facut ca prerogativa de propunere sa fie mai importanta decat prerogativa de numire. Cine are prima mutare (propunerea), o poate deturna sau limita pe cea de-doua (numirea). Avand in vedere ca Presedintele Romaniei este ales prin vot direct  si ca interventia decretului prezidential in numirea judecatorilor (art. 125, al. 1 din Constitutie) reprezinta modul in care legiuitorul constitutional a dorit sa nu lase puterea judecatoreasca sa devina complet autonoma fata de poporul suveran, ceea ce a facut vechiul CSM poate fi descris ca deturnare a suveranitatii poporului, prin limitare la  maximum a spatiului juridic de manevra al Presedintelui, care a fost impiedicat sa numeasca, la varful Justitiei, judecatori ne-sandelistici.
3. Deturnarea suveranitatii poporului prin incercarea continua de a dezechilibra binomul propunere-numire si de a limita prerogativele Presedintelui Romaniei poate fi considerata decrierea adecvata a modului in care « Sistemul » a inteles sa lupte, incepand cu anul 2004, impotriva Presedintelui Traian Basescu.
4. Deoarece varful ICCJ (functiile de conducere la ICCJ, dar mai ales Sectia Penala, cea mai dureroasa) a fost pierdut de « Sistem » (dovada stau condamnarile de rasunet ale politicienilor din toate partidele, si mai ales condamnarea lui Adrian Nastase), Sistemul s-a reorientat si acum incearca sa puna mana pe varful Procuratorii.
5. Ceea ce au facut Sandeii in Justitie (a) a realizat Parlamentul in politica (b) si sa pregateste sa intreprinda  Mona Pivniceru (c)  la expirarea madatelor actualei conduceri a Parchetului General si a DNA: vidarea de continut a prerogativelor constitutionale ale Presedintelui ales al Romaniei.

 Rolul pe care il are CSM in privinta propunerii unor sefi la ICCJ ii revine, analog, Ministrul Justitiei in ceea ce priveste sefia Parchetului General si al DNA (art. 54. al. 1. din legea 303/2004).  Daca cineva se mai intreba ce rol are Mona Pivniceru la Ministerul Justitiei, poate afla ca este acela de a repeta practicile vechiului CSM si scamatoria cu propunerile singulare de sefi la Parchetul General si la DNA, triate pe spranceana, desi legea nu o permite. « Sistemul » si-a mutat larvele de la CSM (scapat partial de metehnele sandelistice, odata cu noii membri sositi in 2010) la Ministerul Justitiei.

Mona vegheaza la perpetuarea « Sistemului » si va servi Presedintelui procurori considerati « de incredere ».  Iar daca acesta va refuza numirile, va urla ca Presedintele tarii atenteaza la « indiepiedienta » Justitiei, apoi se va urca linistita si « apolitica » in masina condamnatului Adrian Nastase.