Dreptate şi frăţie! Durerile facerii…

În anul 1843, toamna, în casa generalului Nicolae Mavros (cumnat cu domnitorii Ghica din 1822 – 1842) aflată pe actuala stradă Domniţa Anastasia, colţ cu strada (de azi) I.Brezoianu ia fiinţă Societatea Secretă „Frăţia” având lozinca „Dreptate, Frăţie” şi având ca fondatori pe Nicolae Bălcescu, Christian Tell şi Ion Ghica. (Cu piciorul prin Bucuresti V de Ion Cogan – Conexiuni nr. 19, septembrie 2006)

Adoptând deviza “Dreptate-Frăţie” – deviză născută treptat în gândirea politică românească, începând din timpul revoluţiei din 1821 – societatea “Frăţia” a avut de la bun început nu numai o acoperire, ci şi o altă deschidere decât societăţile secrete anterioare. Sub paravanul unei activităţi literare legale, ea grupează în jurul său tineretul intelectual din ţara Românească, dar şi tineri patrioţi din Moldova şi Transilvania. În cadrul “Societăţii Literare”, de la început, pe lângă iniţiatori, au activat tineri ca Ion Voinescu II (în locuinţa căruia se întruneau săptămânal şedinţele literare), Cezar Boliac, Dimitrie Bolintineanu, dar şi ardelenii August Treboniu Laurian şi Nicolae Bălăşescu; prin Ion Ghica, stabilit un timp la Iaşi, se stabileau legături cu patrioţii moldoveni, iar la data constituirii legale a “Asociaţiei Literare”, în februarie 1845, se afla la Bucureşti Mihail Kogălniceanu, alături de acesta făcând parte din societate alţi cărturari moldoveni (Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi ş.a.), iar din Transilvania, pe lângă cei menţionaţi, George Bariţiu, Timotei Cipariu ş.a. Între membrii “Asociaţiei” – inclusiv ai “Frăţiei” – se număra şi un membru al Adunării Obşteşti, dizolvată în 1844. Bineinteles ca rusii au fost informati de  Generalul Mavros, informatorul lor, care juca la ambele capete fiind si in acelasi timp si  socrul lui Ion Ghica si „tainuitorul” arhivei „Frăţiei”! (Vezi o sursa aproximativa).

Bineninteles ca si “Frăţia” generatiei de la 1848 s-a nascut din…greseala:

„Într-o noapte prin culesul viilor, pe la 1843, pe când lumina lunei începea a se contopi în razele diminetei şi ajunsesem în dreptul caselor lui Simeon Marcovici, după un mic sfat între noi doi, în răspântii, în loc s-o luăm la deal, pe la Oteteleşeanu, să ieşim la mine acasă, ne-am hotărât să urmăm pe strada Brezoianu, să ieşim la Mihai-Vodă şi d-acolo s-o apucăm spre Filaret, să ne ducem să dejunăm cu câte o pereche de cârnaţi trandafiri şi un pahar de must. Ne apropiasem de biserica Sfinţii Apostoli, când întâlnim în cale pe căpitanul Tell, mergând spre cazarma lui de la Mihai-Vodă; şi ne luăm câteşitrei pe drum înainte, pe subt Mitropolie, la viile din deal. Cu cât ne suiam pe coastă, cu atât vorbirea noastră devenea mai aprinsă. Subiectul discuţiunei era acel de toate zilele şi de toate serile. Ne imputam unul altuia lipsa de patriotism şi de energie; ne făceam răspunzători de starea nenorocită şi umilită a ţarei, aşa că la întoarcerea noastră în vale, la fântână, jurasem să ne consacrăm patriei cu trupul şi cu sufletul, ne legasem fraţi de cruce şi că fiecare dintre noi trei să se supuie, cu pericolul vieţei şi al averei, la hotărârile celorlalţi doi; chiar în ziua aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele şi regulamentele „Frăţiei”.

Iniţiaţii erau formaţi în grupuri a câte zece, fiecare frate cunoscând numai pe şeful său imediat, diacon, preot sau arhiereu, acel care-l catichisese, îl iniţiase, de la care şi prin care primea ordine şi instrucţiuni şi căruia datora ascultare şi supunere cu pericolul vieţei şi al averei, păstrând secretul cel mai absolut. Deviza era: Dreptate, Frăţie.

Statutele, scrise în cifre cu cheie, erau păstrate la mine în bibliotecă, în scoarţele Algebrei lui Bourdon. La mai 1848, când m-am decis să mă duc la Constantinopol, am dat acel volum în păstrarea Bălcescului, dar el peste două zile mi l-a adus înapoi, zicând că se temea de vreo percheziţiune sau d-o arestare şi că-l credea mai în siguranţă la mine. La plecarea mea din Bucureşti am pus acea carte împreună cu alte cărţi şi cu notele şi caietele mele din şcoală într-o ladă pe care am lăsat-o în beciu de sub scară, în casa generalului Mavru de la Jicniţă, unde locuiam, astăzi legaţiunea Italiei, casă care a ars în 1856, când devenise spital militar în timpul ocupaţiunei austriece. Acolo, împreună cu casa, s-au mistuit în cenuşă cărţile, hârtiile, tablourile, mobilele şi cu toate obiectele ce posedăm. ” (Ion Ghica către Vasile Alecsandri, XXVII, Epistola Nr. 1 – Nicu Balcescu, Londra, 25 octombrie 1886)

Asa a fost atunci! Cum zic Ion Iliescu si Victoras Ponta – Nicolae Bălcescu, Christian Tell, Ion Ghica, Cezar Boliac, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi şi ardelenii August Treboniu Laurian, Nicolae Bălăşescu au fost toti fascisti – al naibii fascismul asta!