Memento: Scandaluri mioritice la început de alt secol

E vorba de vestita în epocă afacere a Societăţii tramvaielor electrice din Bucureşti. Acea societate, care a înfiinţat în Bucureşti tramvaiul electric, a fost întemeiată, în 1908, primar al Capitalei fiind Vintilă Brătianu, fratele său Ion I.C. (Ionel), fiind premierul României. Întemeierea acestei Societăţi a tramvaielor electrice a fost, de fapt, o afacere liberală, patronată de o bancă liberală, acţiunile fiind achiziţionate, cu precădere, de oameni politici şi de afaceri liberali (un lot important de acţiuni a fost achiziţionat şi de Basset, secretarul particular al regelui Carol I). Dar la 29 decembrie 1910 se schimbă guvernul, premier devenind P.P. Carp, şeful Partidului Conservator.

Noul primar al Capitalei , Matache Dobrescu, i-a adus la cunoştinţă panamaua (à propos la actul uriaş de corupţie care a insemnat construirea canalului Panama!) lui Al. Marghiloman, ministru de Interne. Acesta l-a încunoştiinţat, de îndată, pe premier. Carp a luat foc, declanşînd mari ostilităţi împotriva Partidului Naţional Liberal, în frunte cu Ion I.C. Brătianu, pe care l-a incriminat de corupţie încă în februarie 1911, adică la nici două luni încheiate de la venirea la guvern. Ostilităţile, neînchipuit de dure, s-au desfăşurat în presă, în justiţie, în parlament, în stradă, în cabinetele Palatului Regal. Înfrîngerea lui P.P. Carp, care a demascat un efectiv act de corupţie, s-a produs, de fapt, în parlament, unde opoziţia liberală a făcut front comun cu Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Carp era intransigent, declarînd regelui şi colegilor de guvern că Societatea liberală a tramvaielor electrice e o expresie tipică de „brigandagiu politic” şi că a o accepta înseamnă recunoaşterea dreptului familiei Brătianu la monopolizarea vieţii economice a ţării. Atunci, în noiembrie 1911, Carp a rostit, în Camera Deputaţilor vestitul discurs în care a ameninţat PNL că îi va aplica „fierul roşu” pentru că „să fii bogat ca rezultat al exploatării statului, aceasta nu o admit”. Şi într-un discurs rostit în Senat, Carp, adresîndu-se direct şefului PNL, îi punea la îndoială integritatea morală: „Domnule Brătianu, autoritatea morală a unui om politic nu se judecă decît după două lucruri şi nu se cîştigă decît printr-un singur mijloc. În viaţa ta privată să fii totdeauna corect, în viaţa ta publică să fii totdeauna dezinteresat”. Carp avea, negreşit, dreptate în justiţiarismul său. Dar ignora că, de fapt, corupţia e un fenomen inevitabil în viaţa publică şi că acesta, descoperit în 1910, nu era deloc singurul. Brătianu l-a încunoştiinţat pe suveran că el consideră vorbele infamante ale lui Carp rostite în plin parlament o efectivă declaraţie de război şi, dacă nu le retractează sau – mai bine – nu pleacă de bună voie de la conducerea guvernului, în ţară va fi război civil. Regele nu putea tolera această încleştare politică vecină cu războiul civil. Takiştii, aliaţi fideli ai liberalilor, cereau că P.P. Carp să-i ceară scuze publice lui Ionel Brătianu. Au urmat cîteva luni de umilitoare şi iritante pertractări, Carp (ştiind dreptatea de partea sa) neputînd accepta condiţiile regelui şi ale lui Take Ionsecu. A intervenit şi justiţia care considerînd legalitatea actului de constituire a Societăţii tramvaielor electrice din Bucureşti a respins cererea guvernului de desfiinţare a acelei Societăţi, şi în prima instanţă şi la cea de apel şi la Curtea de Casaţie.

Corupţia l-a îngenunchiat pe Carp, silit să demisioneze în 14 octombrie 1912, înlocuit fiind de Titu Maiorescu, care a promis că va fi o formulă tranzitorie, el formînd un cabinet de miniştri de concentrare conservatoare (adică împreună cu takiştii). Asta deşi Maiorescu ştia bine de la înaltă sursă că regele nu-l mai dorea pe Carp premier şi nu-l va accepta. Maiorescu a guvernat ţara pînă la 4 ianuarie 1914, înlocuit fiind – cum altfel? – de Ion I.C. Brătianu, în fruntea unui guvern liberal. Carp nu a uitat niciodată felonia prietenului său de o viaţă care, de dragul vanităţii de a fi premier, a trădat o amiciţie de o viaţă (Dar, nu suna un aforism al lui T. Maiorescu astfel: „Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici”?). A păstrat ranchiuna şi în faţa mormîntului deschis al celui ce îl înşelase în 1912, refuzînd invitaţia lui Marghiloman de a participa la înmormîntarea lui T. Maiorescu, în iunie 1917. I-ar fi răspuns cinic lui Marghiloman cu interogaţia „De ce să-i fac lui Maiorescu o politeţă pe care nu mi-o va putea înapoia„. Revenind, să spun încă o dată că actul corupţiei, dezvăluit şi condamnat de P.P. Carp, a sfîrşit prin a-l îngenunchia pe bătrînul politician, om politic, într-adevăr, de o integritate morală ireproşabilă. Corupţia, legalizată, a triumfat, aşadar, încă o dată. Şi ea fusese făptuită de şeful PNL care, în 1914-1919, s-a dovedit a fi, totuşi, un mare bărbat de stat, contribuind esenţial la crearea României Mari. Ceea ce ar putea duce la încheierea că fenomenul corupţiei e mai puţin important decît capacitatea politică de a conduce în clipe grele, o ţară, dusă spre victorie de răsunet şi hotărîtoare pentru destinul ei. Cine ar putea răspunde la această teribilă interogaţie?

Fragment din articolul lui Zigu Ornea “Coruptia ca fenomen general” Apărut în Dilema veche, nr. 448, 28 sept – 4 oct 2001, la tema Foloasele si ponoasele coruptiei

Pentru doritorii de detalii pe Historia.ro