Vivaldi: Barocul muzical

Naşterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 – 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluţia picturii şi sculpturii bisericeşti. Ideea era ca artiştii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulţi şi needucaţi, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizaţi. Astfel manierismului intelectual şi rafinat al întregului secol al XVI-lea i se „opunea” prin deschidere, claritate şi lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simţurilor.

Unul din elementele specifice ale muzicii barocului, aidoma artelor vizuale baroc, este ornamentaţia bogată, exhausivă, extravagantă. Atunci când barocul a lăsat loc clasicismului în artă, acest element a fost diminuat sensibil sau chiar s-a pierdut.  Folosirea termenului baroc pentru perioada muzicală şi compozitorii care au compus în stil baroc este de folosinţă relativ recentă, fiind propus şi folosit pentru prima dată de Curt Sachs în 1919 în limba germană. În alte limbi, adjectivului baroc i-au trebuit decenii să se impună. Spre exemplu, în anii 1960, încă mai existau dispute în cercurile specialiştilor dacă muzica, aparent atât de diferită, a compozitorilor Bach, Couperin, Jacopo Peri şi Vivaldi ar trebui etichetată la fel, baroc.

Antonio Lucio Vivaldi (1678-1741) este cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical veneţian. S-a născut în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi şi Camilla Calicchi. Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei, Antonio Vivaldi a fost supranumit şi Il Prete Rosso (Preotul Roşu), datorită culorii părului său (moştenit de la tatăl său). Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi fiicelor ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 şi 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.

Se pare că de-a lungul întregii vieţi, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos. Duşmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracţia lui afişată faţă de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele faţă de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud şi pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi.

Importanţa creaţiei lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a ştiut să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt şi zece) a concertului cu solist în doar trei mişcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuşi, Vivaldi, practica cu mare naturaleţe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-şi face apariţia.

Înzestrat cu un auz excepţional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere şi dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi şi-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinaţii ritmice şi armonice şi a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-şi face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul şi nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, şi chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau trompeta.

Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare strălucire genului numit concerto, în perioada barocului. Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine încă o cucerire: apariţia cadenţei înainte de coda, care dă posibilitate solistului să-şi pună în valoare calităţile sale tehnico-expresive. Nu întotdeauna această cadenţă era scrisă, ci se lăsa un punct de orgă care marca locul în care se oprea orchestra, pentru a-i face loc solistului care va da frâu liber virtuozităţii sale. Concertul baroc de tip vivaldian va cunoaşte o dezvoltare fără precedent si se va extinde cu repeziciune şi în restul Europei, prin creaţiile unor compozitori ca Rameau (Franţa), Telemann, Händel şi Bach (Germania).

Prin creaţia sa instrumentală, Antonio Vivaldi a exercitat o influenţă puternică în dezvoltarea ulterioară a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă : Haydn, Mozart şi Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creaţiei instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor cărora acestea li se adresau în mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei, încât pe bună dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a revoluţionat şi a animat întreaga creativitate muzicală barocă veneţiană şi europeană.