Politeía

Quis custodiet ipsos custodes?

Posts Tagged ‘TRU

Băieţii deştepţi si intelectualii visători

Perioada cuprinsa intre inceputul campaniei formale din 22 octombrie 2009 pentru presedintia Romaniei si pana la sfarsitul ei, terminata prin castigarea alegerilor de catre Traian Basescu in 6 decembrie 2009, a fost analizata si reanalizata din multe puncte de vedere, s-au emis zeci daca nu sute de opinii legate de cum si cand a castigat Basescu alegerile. Un singur lucru nu s-a spus, nefiind considerat important, o mare parte a membrilor echipei lui Basescu au fost intelectuali. Nu acelasi lucru putem afirma despre echipa lui Geoana, ca sa nu vorbim despre cea a lui Crin Antonescu, care si-a aranjat liste de sustinere fara a coopta nici unul din semnatarii acestor liste in echipa lui de campanie.

Campania lui Geoana a fost gandita de “sforarul” Hrebenciuc impreuna cu consilierii americani si jokerul bun la toate Cozmin Gusa, iar cea a lui Crin Antonescu a fost programata de “marele”  patron Dinu Patriciu, impreuna cu cativa subordonati finantati de el. Campania lui Basescu a inclus, cel putin in perioada critica intre cele doua tururi de scrutin,  o serie de intelectuali care l-au ajutat sa castige aceste alegeri. Nu este greu sa ne amintim de Traian Ungureanu, care deschidea mitingurile lui Basescu prin discursuri bine tintite publicului intrunit in aceste adunari; nu este greu sa ne amintim de Sever Voinescu, care a fost in aceasta perioada purtatorul de mesaje al presedintelui, pe Sebastian Lăzăroiu nu-l punem pe lista pentru ca el e de meserie si nici pe Monica Macovei pentru ca intr-un fel si ea este, dar Cristian Preda totusi merita, ce ziceti?

Bineinteles, aici se poate discuta si de aparatul de partid al PDL care a lucrat mai bine decat cel al “aliantei anti”, si totusi alegerile au fost castigate de Traian Basescu in fruntea echipei lui, care l-a sustinut in clipele grele cand totul parea pierdut. Nu-l vad eu pe Blaga consolndu-l si intarindu-l pe Basescu; pe Voinescu sau TRU ii vad.

Asa cum se intampla deseori,  victoria are multi tati, numai infrangerea este orfana, totusi in zilele acestea cand sunt demonizati intelectualii din PDL pentru simplul fapt ca gandesc, vad mai departe de lungul nasului si vorbesc despre ceea ce gandesc, trebuie sa ne gandim la ceea ce ar fi fost PDL, fara Basescu si implicit fara “intelectualii” lui.  Cineva poate sa-i vada pe Blaga, Videanu si Berceanu ca oameni care sa atraga vre-un om care poate fi numit intelectual?

Nu neg faptul ca in fiecare partid exista “oamenii nostri din teritoriu” si nici nu neg faptul ca ei sunt necesari, singurul lucru pe care totusi doresc sa-l mentionez este ca lucrurile se mai schimba, chiar si in Romania, si fara oamenii care l-au ajutat pe Basescu sa castige PDL se poate intoarce la matca lui originala de 10%; “băieţii deştepţi” ar trebui sa se gandeasca la asta si implicit asa zisii sustinatori “talibani portocalii.”

Written by Theophyle

16/01/2010 at 11:02 am

Politică de bordel

Traian Ungureanu este fara indoiala unul dintre cei mai buni publicisti romani. Am avut si sper ca voi avea intotdeauna o placere deosebita sa citesc ceea ce acest valoros   intelectual are de spus. Din nefericire, derapajele lui in exprimarile politice s-ar putea sa-i curme extrem de rapid noua cariera de politician. Competentele jurnalistului TRU sunt departe de cele ale politicianului TRU.  Povestea cu “aruncatul de pe bloc” daca PSD va face o coalitie cu PDL a devenit deja parte din folclorul de neuitat al expresiilor nefericite. Am fost si eu nemultumit de aceasta coalitie, dar nici prin cap nu mi-ar fi venit o asemenea declaratie.  Dl Ungureanu a trait suficient timp in Marea Britanie ca sa-si dea seama cat l-ar fi costat pe un politician ceea ce a scris el despre acei oameni care l-au sustinut pe Traian Basescu pentru ca si-au dorit o politica mai curata si o normalitate in care cei care promit se si tin de cuvant. Scrie TRU:

În schimb, sînt cu adevărat mirat de reacţiile unor ziarişti serioşi şi ale unor semnatari care au avut intervenţii extraordinare, pe forumuri, în ultimele săptămîni de campanie dar se declară acum dezamăgiţi de Băsescu şi de componeneţa guvernului Boc.

Prima observaţie utilă în asemnea situaţii spune că entuziasmul de campanie e una iar politica e alta. Observaţia trebuie bine înţeleasă. Ea nu legiferează cinismul ci sugerează că lucrurile bune nu pot fi duse la capăt în teritoriul mirific al fanteziilor etico-morale ci numai şi numai sub garda precaută a compromisului. Mai clar: nu ne putem lua visele drept realitate şi nu putem face realitate politică fără politică. Aici si aici.

Trebuie sa spun ca aceste cuvinte m-au jignit profund. Dl Ungureanu considera politica drept bordel si noi, cei care incercam sa sustinem niste criterii bazandu-ne pe niste valori, drept locatarii acestui bordel. In fine, Dl Ungureanu pot sa va promit doua lucruri: primul – niciodata nu voi accepta pragmatismul de doi bani despre care scrieti, si al doileaniciodata nu va voi vota pentru nici o functie politica. Sper ca veti reusi sa va sinucideti politic cat mai repede pentru ca apreciez scrisul domniei voastre si mi-as dori sa va citesc in alte conexiuni decat cele politice. Am impresia ca dumneavoastra scrieti ceea ce Victor Ponta gandeste.

Written by Theophyle

23/12/2009 at 6:03 pm

Lucruri pierdute: Cartierul Uranus

Am promis ieri catorva amici, postatori pe Politeía, la fel ca mine locuitori ai Bucurestiului masacrat de Ceausescu, sa incercam sa conservam cel putin amintirea cartierulul Uranus,  cartier in care o mare parte dintre noi si-au petrecut copilaria. Postarea este dedicata tuturor oamenilor care s-au nascut si au crescut in cartierele distruse ale Bucurestiului  si tinerilor care au datoria sfanta de a pastra memoria acestor masacre ale valorilor noastre.

Majoritatea noastra am stat la case:  “in comun” sau nationalizate, evident, pentru ca nu mai erau ale parintilor sau bunicilor nostri. In curtile lor am ingrijit primul catel, prima pisica, acolo am sadit primele flori si le-am udat atent in fiecare seara cu o stropitoare de jucarie. Acolo au venit colegii de joaca de pe strada sa ascultam povesti. Acolo am fugarit un motan ‘rau’ care furase bucata de carne obtinuta pe ratie (si atunci cand eram mici erau ratii) si am vazut-o pe mama cum plange. Asa cum plangea deseori, ascunzandu-se de noi si de tata.

259-1

Prima postare va fi bazata pe articolul unui alt copil al cartierului Uranus, Traian Ungureanu.

Ultima lume locuita

Pana la sfarsitul anilor ’70 a existat in Bucuresti un loc extraordinar. Cartierul Uranus. Nu e singurul loc distrus, scos din Bucuresti cu buldozerul si dinamita. Alte cartiere vechi au fost, de asemenea, demolate si, probabil, am pierdut odata cu ele ceva ce nu vom mai intalni vreodata. Doar intamplarea a hotarat ca eu, copil al blocurilor, sa cunosc bine cartierul Uranus. Sora mamei mele traia acolo de mai mult de treizeci de ani, intr-un bloc mic, in stil „american”, sus, chiar in punctul cel mai inalt al Dealului Spirii. Ceva mai jos, era Arsenalul, un grup de cladiri masive, invaluite intr-o solemnitate neterminata. Ceva sentimental, sudic si mahalagesc, neinsemnat si cuceritor dormea noaptea peste tot cartierul si pornea de la cap, dimineata, odata cu primii papuci tarsaiti prin curti. Era Paradisul. Timpul se oprise, in sfarsit, la adapost de framantarile care munceau alte parti ale orasului. Strazi inguste, cu piatra lustruita de biciclete vechi, coborau in panta, coteau deodata ca un izvor strans de munti si se intretaiau cu alte strazi in piete mici, ascunse sub lumina vreunui felinar cu frunza mereu ruginita. Pe margini, peste peretii caselor, balustrade lungi de fier curgeau iedera. Oamenii locului se tineau cu o mana de ele si urcau treptele marunte ale strazii cu priceperea si cumpatarea serpasului.

Vara, din loc in loc, oamenii se strangeau langa garduri vechi de fier, cu inflorituri calme, si vorbeau tot asa. Iarna, sub zapada, Uranus devenea locul marii recapitulari. Din strazile zidite in zapada nu se mai putea iesi decat pe cararui late cat sa lase un mosor la vale. Pe acolo umblau, ziua, oamenii dupa lucrurile de trebuinta: pana la Paine, pana la Sifoane. Dar seara, felinarele ramaneau singure in piete. Prin lumina lor palida trecea rar cate un caine, lasand in zapada, pentru cateva ore, desene ascutite de vers japonez. In rest, tacere intrerupta neasteptat de cate un radio sau vreun strigat tarziu dupa cel plecat sa mai aduca niste lemne. Lumea se retrasese de buna seama pentru a recapitula viata de peste an. Lumina razbatea multumita din case modeste si curate, ca un costum de functionar chemat la sef in ziua avansarii. Pacea acestei lumi marunte mirosea a vechi si era bine asezata. Ea venea de demult, din lumea functionarilor marunti posesori neasteptati ai unei bune-cuviinte ce scapa vremurilor noi. Panorama Uranus incepea acolo unde se termina intelegerea scolara a lui Caragiale. Ea era, probabil, esenta vechii civilizatii orasenesti a Romaniei de care acelasi Caragiale a ras mult mai putin decat ne place sa credem. O multime de oameni modesti, lumea cartierului Uranus era pastratoarea unui miracol. Traind cu pricepere din lefuri mici, acesti oameni se simteau rasplatiti de simplul fapt ca traiau impreuna, spunandu-si, negresit, „Domnul…” si „Doamna…”. Miracolul din Uranus tinea de o religie fara izvoare scrise. Obisnuinta cuminte, ordinea spontana a legaturilor intre oameni dadeau impreuna o forma de viata banala si profund spirituala. Viata in Uranus avea conturul bland al unei icoane afumate. Nici o idee radicala, ba chiar nici o idee, n-a tulburat viata acestui loc adancit in propriul echilibru, ca intr-o superstitie. Nici o noutate obraznica n-a patruns cu adevarat in acest loc indestulat de propria magie. Pana in 1982.

259-2

Prima lume nelocuita

Cartierul Uranus a fost demolat si cred ca acest lucru nu mai are cum sa ajunga la cunostinta noastra in toata gravitatea sa istorica. Orasele se schimba, desigur. Timpul macina pana la pulbere. Dar Uranus n-a fost acoperit de lava, nici abandonat si ingropat apoi de nisipuri. Uranus n-a avut o moarte onorabila. Si nici oamenii care l-au locuit. Locuit? E vorba de mult mai mult. Oamenii care au „locuit” in Uranus au dat vietii o calitate pe care noua Romanie a pierdut-o. Viata vechilor cartiere bucurestene era, pana la urma, un act de bun gust, oricat de coscovite casele si oricat de curioase tatele. Aceste locuri traiau dupa reguli complicate si cel mai adesea invizibile. Ele ascultau de o eticheta cotidiana la fel de neobligatorie ca buna-cuviinta, pantalonul calcat si propozitiile clare. Aceasta fina reglare fara rost imediat a vietii e confundata adesea cu rutina si literatura moderna a „inadaptarii” a facut tot ce se putea face pentru a o discredita. Teoriile sociale care au exaltat si continua sa exalte urbanismul absolut au adaugat impresia de inapoiere si au recomandat sau au poruncit fatis inlaturarea acestor spatii „depasite”. Insa viata potolita si ticaita a fostelor cartiere bucurestene a fost cu totul altceva. Literatura a inteles gresit, iar marxismul industrial si urban sunt, de fapt, vinovate de crima. Viata pe care ele au discreditat-o si apoi au distrus-o era rezultatul unui raport spiritual. Un raport natural in care omul face parte din spatiu luandu-i forma si dandu-i detaliul. Armonia vietii in cartierul Uranus era atat de izbitoare tocmai din cauza acestei intelegeri netulburate. Nici o constrangere si nici un viitor obligatoriu nu apasau aceste locuri care erau foarte sigure de rostul lor. In jur insa, in concentrarile de blocuri numite prin abuz cartiere, spatiul era si este dominat de constrangeri si obiective zdrobitoare.

259-2B

Oamenii blocurilor locuiesc acolo in mod fundamental din nevoi dictate de construirea societatii noi si distrugerea lumii vechi. Sa nu uitam, blocurile au fost construite pentru a adaposti rapid si in masa bratele de munca necesare industrializarii, iar industrializarea a fost gandita ca speraclul care va permite societatii sa forteze intrarea in modernitate. Oamenii blocurilor au fost de la bun inceput pasageri. Ei au aterizat in blocuri constransi de imperativele noii societati si arendati unui viitor mereu anuntat. Prin urmare, situarea lor in timp e precara. Ei locuiesc provizoriu un spatiu care e doar un pic mai stabil decat baraca de santier. Locul nu e al lor desi, cu timpul, ei au reluat gesturile clasice de integrare: au plantat pomi in fata blocului, au pus banci, au montat usi prestigioase pe holuri insalubre. Gesturile evoca ceva, mimeaza impamantenirea, dar lumea blocurilor nu poate intoarce spre locuitorii ei nimic pe masura. Spatiul e strain, e chiar ceea ce a fost de la bun inceput: un loc viran, construit. Daca produce totusi ceva, spatiul blocurilor incurajeaza o lume dizarmonica, o populatie in care oamenii, neputandu-se ignora, sunt adesea legati de raporturi ostile. Asa au invatat oamenii blocurilor sa convietuiasca intr-o camaraderie de subzistenta, un model de viata complet lipsit de arta de a trai, de finetea si discretia vietii impreuna, de ceea ce s-a numit, odinioara, si in Romania, civilitie.259-3

Harta viitorului

Demolarea cartierului Uranus a fost o crima istorica. Am pierdut ceva ce nu se pierde nici in razboaie: stiinta de a trai, asa cum am invatat-o prin istorie. Problema e ca asemenea lucruri nu se pot recupera. Istoria nu poate fi derulata si traita in reluare. Din acest punct de vedere, teoria care incearca sa ne linisteasca asigurandu-ne ca Romania se va imburghezi e o iluzie. Pentru trecut, ea e gestul de gratiere iresponsabila a unei crime oribile. Pentru viitor, ea e prelungirea traditiei de ignoranta sociala care a facut ravagii sub comunism. Da, Romania se va imburghezi, dar altfel. Mai nervos si mai nesarat. Cu vile si jeep-uri la poarta, dar mai ales cu un fel de a trai impreuna fara nici o magie, fara intelepciune si gratie. Vom fi barbari cu antene de satelit. Istoria nu are pret. Ce s-a pierdut odata e bun pierdut. Tocmai acest tragism definitiv a scapat anticomunismului profesionist de dupa 1989, singurul curent de opinie care a avut in maini tema crimelor comuniste. Campaniile menite sa dezvaluie dimensiunea criminala a demolarilor au enumerat la nesfarsit liste de monumente arhitectonice. Normal, dar insuficent. Tragismul lumii romanesti sub comunism e, in primul rand, o lectie despre autodistrugere istorica. Ce a fost unic si aproape sacru prin frumusetea convietuirii a fost scos dintre valorile natiunii cu buldozerul si dinamita. Operatia a ilustrat o nepasare uluitoare fata de propria soarta, mai clar spus, un nivel de inconstienta nationala pe care clasa conducatoare comunista nu putea sa-l inventeze cu totul.

Operatia a fost dusa la bun sfarsit si a lovit in centrul de echilibru al oricarei natiuni: capacitatea de a trai impreuna pe baza unei identitati, siguranta ca eu sunt eu si tu esti ca mine. Limba a ramas singurul element solid de identitate nationala. Insa modul de a trai exersat in istorie, civilizatia – cum ar fi mai corect sa spunem – nu mai face parte din elementele de identitate nationala. Or, efectele acestei traume istorice nu s-au incheiat odata cu benzina din buldozere. El continua sa lucreze pervers prin efectele sale tarzii. Generatiile postcomuniste, de pilda, nu pot recupera actele de civilizatie istorica distruse fizic si spiritual de aparatul de stat comunist. Ele au crescut intr-un spatiu fara legaturi cu alte spatii si timpuri si traiesc vremurile postcomuniste cu senzatia fundamentala a unui destin strict individual, exceptional si independent. Cu rare exceptii, aceste generatii se raporteaza sau sunt silite sa se raporteze numai si numai la parghiile de ascensiune pe un culoar stramt. Harta ramificata a oligarhiei, cu toate hatisurile si subhatisurile ei regionale si locale, e arhisuficienta pentru orientare. Trecutul a existat si deci nu mai exista. Viitorul depinde doar de un deget bine pus pe harta.

Combinatia explica impasul. Caracterul ireversibil al crimelor comuniste, paralizia retorica a anticomunismului si ignoranta stimulata a noii generatii fac la un loc golul pe care il numim azi postcomunsim.

Traian Ungureanu – Revista 22.  22 septembrie 2001.

Written by Theophyle

07/11/2009 at 9:37 pm