Romania secolului XX: “brigandage si panamale” (prima parte)

Cele doua cuvinte ciudate din titlu apartin politicienilor romani de la inceputul secolului XX, folosite in discutii din guvern sau parlamentului roman de la inceput de secol XX si folosite cu spor de presa vremii. Deci “brigandage politice” a fost o sintagma folosita de P.P. Carp, fost premier conservator, impotriva fratilor Bratianu, sefii opozitiei liberale, autorii si beneficiarii unei mega-escrocherii de inceput de secol. “Paname” este termenul generic care descrie o  escrocherie sau un  scandal de coruptie serios, termenul a intrat in presa romaneasca la inceput de secol dupa dezvaluirea internationala a cazurilor de coruptie care au avut loc in primul proiect de constructie (francez – 1893) a canalului Panama.

Afacerea tramvaiului electric din Bucuresti- În 1908, primar al Capitalei fiind Vintilă Brătianu, fratele său Ion I.C. (Ionel), fiind premierul României, infiinteaza vestita societate a  tramvaielor electrice din Bucureşti. Întemeierea acestei Societăţi a tramvaielor electrice a fost, de fapt, o afacere liberală, patronată de o bancă liberală, acţiunile fiind achiziţionate, cu precădere, de oameni politici şi de afaceri liberali (un lot important de acţiuni a fost achiziţionat şi de Basset, secretarul particular al regelui Carol I). Dar la 29 decembrie 1910 se schimbă guvernul, premier devenind P.P. Carp, şeful Partidului Conservator. Afacerea, sau mai bine zis beneficiile din aceasta afacere se aseamana izbitor cu afacerea actiunilor Rompetrol a lui Dinu Patriciu.

La subiect – Noul primar al Capitalei , Matache Dobrescu, i-a adus la cunoştinţă panamaua (à propos la actul uriaş de corupţie care a insemnat construirea canalului Panama!) lui Al. Marghiloman, ministru de Interne. Acesta l-a încunoştiinţat, de îndată, pe premier. Carp a luat foc, declanşînd mari ostilităţi împotriva Partidului Naţional Liberal, în frunte cu Ion I.C. Brătianu, pe care l-a incriminat de corupţie încă în februarie 1911, adică la nici două luni încheiate de la venirea la guvern. Ostilităţile, neînchipuit de dure, s-au desfăşurat în presă, în justiţie, în parlament, în stradă, în cabinetele Palatului Regal. Înfrîngerea lui P.P. Carp, care a demascat un efectiv act de corupţie, s-a produs, de fapt, în parlament, unde opoziţia liberală a făcut front comun cu Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu.

Carp era intransigent, declarînd regelui şi colegilor de guvern că Societatea liberală a tramvaielor electrice e o expresie tipică de “brigandagiu politic” şi că a o accepta înseamnă recunoaşterea dreptului familiei Brătianu la monopolizarea vieţii economice a ţării. Atunci, în noiembrie 1911, Carp a rostit, în Camera Deputaţilor vestitul discurs în care a ameninţat PNL că îi va aplica “fierul roşu” pentru că “să fii bogat ca rezultat al exploatării statului, aceasta nu o admit”. Şi într-un discurs rostit în Senat, Carp, adresîndu-se direct şefului PNL, îi punea la îndoială integritatea morală: “Domnule Brătianu, autoritatea morală a unui om politic nu se judecă decît după două lucruri şi nu se cîştigă decît printr-un singur mijloc. În viaţa ta privată să fii totdeauna corect, în viaţa ta publică să fii totdeauna dezinteresat”. Carp avea, negreşit, dreptate în justiţiarismul său. Dar ignora că, de fapt, corupţia e un fenomen inevitabil în viaţa publică şi că acesta, descoperit în 1910, nu era deloc singurul. Brătianu l-a încunoştiinţat pe suveran că el consideră vorbele infamante ale lui Carp rostite în plin parlament o efectivă declaraţie de război şi, dacă nu le retractează sau – mai bine – nu pleacă de bună voie de la conducerea guvernului, în ţară va fi război civil. Regele nu putea tolera această încleştare politică vecină cu războiul civil. Takiştii, aliaţi fideli ai liberalilor, cereau că P.P. Carp să-i ceară scuze publice lui Ionel Brătianu. Au urmat cîteva luni de umilitoare şi iritante pertractări, Carp (ştiind dreptatea de partea sa) neputînd accepta condiţiile regelui şi ale lui Take Ionsecu. A intervenit şi justiţia care considerînd legalitatea actului de constituire a Societăţii tramvaielor electrice din Bucureşti a respins cererea guvernului de desfiinţare a acelei Societăţi, şi în prima instanţă şi la cea de apel şi la Curtea de Casaţie.  (Despre aceasta afacere si deznodamantul ei (nefast) am scris acum doi ani si puteti citi, aici) Bineinteles ca nimeni nu a fost gasit vinovat si nici banii nu au fost recuperati.

O alta afacere care a aprins imaginatia Romanilor la sfarsitul anilor ’20, dupa declansarea crizei financiare din ‘28-29, a fost falimentul bancii Marmorosch Blank. Faliment cu nimic mai prejos decat falimentele anilor ‘90 din Romania de dupa ’89. Banca Marmorosch Blank a fost infiintata de Iacob Marmorosch şi Mauriciu Blank la sfarsitul secolului al XIX-lea. Banca a devenit in timp una dintre cele mai importante banci din România interbelică. La inceputul anilor ‘20, banca avea 25 de sucursale în România si inca alte patru sucursale internationale, care activau la Paris, Istanbul, Viena şi New York, banca devenind pe departe cea mai puternică bancă comercială din ţară. În acea perioadă, instituţia era controlată de Aristide Blank, fiul lui Mauriciu Blank. Aristide Blank, o persoana boema, departe de profilul unui bancher, a fost şi proprietarul a şapte publicaţii, printre care ziarele “Dimineaţa” şi “Adevărul”. Între 1924-1925, banca  a intrat in investitii imobiliare si  a cumpărat terenurile dintre actualul Bulevard al Aviatorilor şi Herăstrău, iar apoi a asanat terenul mlăştinos din zona de nord a Bucureştiului (actualele cartiere Aviaţiei şi Băneasa).

Problemele băncii au inceput  cu marea criză economica din 1929. In anul 1931, banca a ajuns în incapacitate de plată: nu mai putea face faţă cererilor de restituire a depozitelor, cam  16 milioane de dolari ( suma enorma in acele zile) – se evaporasera ca plati de protectie si spagi diferite, platite politicienilor vremii, plus alte cateva milioane din cauza creditelor nerambursate. Dincolo de situaţia economică mondială, banca a intrat în faliment în 1931 şi deoarece eliberase cecuri fără acoperire către Banca Naţională. Si in acest caz, după faliment, nu a existat o anchetă oficială şi nimeni nu a fost pedepsit pentru prăbuşirea băncii.

Despre alte cateva  mari cazuri de coruptie in idilica Romanie interbelica – in postarea viitoare.