Miţa lui nea Mandache si diplomaţia româneasca

Dupa ce am citit si recitit interviul primului diplomat al tarii, am ajuns la concluzia ca avem  nevoie de Miţa lui nea Mandache pentru  ca astia din Schengen sa nu ne suprime.

Diplomaţie

de Ion Luca Caragiale

Mă-ntâlnesc cu amicul meu nenea Mandache pe trotuar, la berărie.

— Salutare, nene Mandache.

— Salutare, neică.

— Ce stai aşa pe gânduri?

— Eu? pe gânduri?

— Nu cumva te-a suprimat şi pe dumneata?

— Ei, aş!…

— Te văz aşa… distrat şi cam nervos.

— Nu, frate; aştept pe soţia mea, şi nu mai vine; am mare nerăbdare să văz dacă a reuşit şi acuma… Dacă reuşeşte ş-acuma, halal să-i fie!… că ăla e un ciufut…

— Cine e ciufut?

— Nu-l cunoşti! unul de la care vrem să cumpărăm nişte case… À propos: de ce nu ne trimiţi şi nouă acasă Moftul român?

— Ba vi-l trimiţ bucuros.

— Grozav îi place soţiei mele să-l citească…

— Vi-l trimiţ, nene Mandache; îl vrei pe un an ori pe şase luni?

— Cum, pe un an ori pe şase luni?

— Da, abonament.

— Cum, abonament?

— Nu zici că vrei să te abonezi?

— Ce abonament, monşer? de la prieteni să ceri abonament?… Ce mare lucru! un număr mai mult ori mai puţin.

— Cum, nene Mandache, gratis? se poate?… îmi pare rău…

— Ce dracu nu mai vine, frate… Mare nerăbdare am… Haz ar avea să-l traducă şi p-ăsta!… Dacă-l traduce şi p-ăsta… nu mai am ce zice: mă-nchin… Ce bună treabă ar fi!

— Ce treabă?

— Nu-ţi spusei, frate! Este un ciufut bătrân, care are o pereche de case, depuse la credit pe zece mii de lei, şi vrea să se desfacă de ele, fiindcă şi-a făcut altele mai mari… şi cere peste credit şapte mii de lei. Eu i-am dat cinci… Nu vrea… De zece zile stăm la tocmeală şi nu vrea să lase nici o sută de lei; dar nici eu nu-i dau nici cinzeci de lei mai mult…

— Ei, şi?…

— Ei! şi am trimis-o acuma pe soţia mea: să vedem e-n stare să-l traducă… Teribilă e, domnule! are o diplomaţie, domnule, e ceva de speriat… Curios sunt să vedem…

— Adică, nene Mandache, cum vine vorba asta de diplomaţie?

— Ei! uite, nene, este un secret, care nu poate să-l aibă orişicare… Se uită aşa nu ştiu cum, şi-l aduce pe om cu vorba, şi iar se uită, şi iar cu vorba, şi iar se uită — e ceva de speriat, pe onoarea mea!… Dar aici e un caz mai greu: bătrânul e al dracului!…

— De unde ştii? dacă a reuşit până acuma diplomaţia dumneaei, de ce adică n-ar reuşi şi acuma?

— Ei! nu! bătrânul e ciufut al dracului… Nu lasă el două mii de lei!…

— Zi că-ţi lasă o mie, tot e bine.

— Apoi nu! Şicul e să lase două. Aci s-o vedem cu diplomaţia dumneaei… Câte ceasuri să fie?

— Şapte fără un sfert.

— Ce dracu face, de nu mai vine!… s-a dus de la patru… Să ştii că nu-l poate traduce!…

— Ori s-o fi abătut şi prin altă parte… La câte v-aţi dat rendez-vous?

— Imediat ce-o isprăvi, ori aşa, ori aşa.

— Apoi, trebuie să ai răbdare, nene Mandache; dacă e vorba de diplomaţie, unde trebuie mai multă răbdare decât în diplomaţie?

— Mi-e frică, monşer, că n-are să-l poată traduce… Şi-ţi spui drept, mi-ar părea foarte rău… Nu ştii ce căscioară drăguţă…

— Să v-ajute Dumnezeu s-o stăpâniţi!

— Ei! numa să reuşească…

— Daca întârziază, tocma asta este un semn că are speranţe să reuşască; aminteri, n-ar sta dumneaei degeaba.

— Apoi, vezi că nu o cunoşti… La ea nu merge aşa agalea… merge iute… n-o cunoşti… Să vezi… Zilele trecute — că tocmai mă-ntrebai adineaori dacă nu m-a suprimat şi pe mine — zilele trecute, mă cheamă directorul nostru şi zice: „Domnule Mandache, cu regret trebuie să te anunţ că postul dumitale are să fie suprimat pe ziua de 1 aprilie ” . -,,Cum se poate, domnule director? am zis eu; tocmai pe mine, care am servit cu zel şi activitate, să mă suprimaţi?” „Trebuiesc economii, domnule Mandache. Sunteţi în biurou trei şefi de masă; rămâne un şef la toate mesele şi un şef de biurou, şi-nţelegi bine, dumneata ca netitrat…” Că hâr! că mâr! nu se poate şi nu se poate! Ce fac eu? dau fuga acasă şi-i spui nevestii. Aleargă nevasta degrabă, cere audienţă la directorul, la secretarul general, la ministru, şi cu diplomaţia ei, mă-nţelegi, îi traduce pe toţi…

— Şi nu te suprimă…

— Stăi, să vezi… A doua zi, mă cheamă directorul si zice: „Domnule Mandache, ai scăpat! ţi s-a luat în consideraţie că ai servit cu zel şi activitate — eşti menţinut în serviciu”. Dar eu întreb: „Cu leafa redusă, domnule director?” „Ai răbdare, zice directorul; fiindcă s-a suprimat trei şefi de biurou, rămâi dumneata ca şef în biuroul dumitale cu leafa respectivă.”

— Care va să zică înaintat!…

— Fireşte.

— Ei! ce-ai zis directorului?

— Să trăiţi, domnule director! să trăiască domnul secretar general, domnul ministru, şi…

— Şi nevasta dumitale!

— Fireşte… Fără diplomaţia ei, era să dau acuma afară muştele din Cişmegiu… Câte ceasuri să fie?

— Şapte şi cinci…

— Nu mai vine… Teribilă nerăbdare am…

— Trebuie să vie, nene Mandache, şi eu, nu ştiu de ce, parcă m-aş prinde că vine cu veste bună; parcă m-aş prinde că a reuşit.

— Să te-auză Dumnezeu!… Să ştii că dacă reuşim, fac cinste…

— Ascultă-mă pe mine, reuşiţi!

Nenea Mandache stă pe gânduri, bâţâind din piciorul drept şi scârţâind din vârful ghetei, ca orice om în prada nerăbdării, câteva momente, după care se ridică drept în picioare:

— Ea este… Uite-o! vine!

Şi-ncepe să facă semne cu pălăria, strigând:

— Miţo ! Miţo !

În adevăr, o coconiţă coboară din tramvaiul care a sosit în Piaţa Teatrului venind dinspre sf. Gheorghe. E încântătoare! tinereţe, graţie, vioiciune, şi un şic… un şic! A văzut semnele bărbatului şi se apropie de masa noastră. După aerul ei radios, se vede că eminenta diplomată a repurtat un deplin triumf.

— L-ai tradus? întreabă nenea Mandache.

— Ei bravos! răspunse ea.

— Cu cinci mii!

— Cu.

— Nu ţi-am spus eu, nene Mandache?

— Cu cine am onoarea? întreabă coconiţa pe consoartele său, arătându-mă pe mine.

Nenea Mandache mă recomandă.

— D-ta eşti ăla care scoţi Moftul român?

— Da! coniţă… Vă place?

— Mă nebunesc… Bine, frate, tot spune Mandache că sunteţi prietini… Nouă de ce nu ni-l trimeţi?

— Zi-i şi tu să ni-l trimeaţă, că pe mine m-a refuzat, zice nenea Mandache.

— Să ne refuze? se poate? zice diplomata noastră, dându-se cu scaunul foarte aproape de mine şi aruncându-mi nişte priviri de acelea la cari nu se poate răspunde decât prin supunere.

— Atunci… să vi-l trimit; vă rog, doamnă, daţi-mi adresa, zic eu biruit.

— Ai văzut? zice nenea Mandache triumfător. Ţi-am spus eu, că are diplomaţia ei… Ai văzut cum te-a tradus?