Talazuind intre speranta si disperare, Romanul de rand se cazneste de ani de zile sa inteleaga de ce vinovatii pentru toate hotiile, delapidarile, mitele si falimentele frauduloase nu sunt trimisi la puscarie. Căci cu toate că vina este uneori dovedită pană in cele mai mici amănunte, şi tocmai cand poporul speră că in sfarşit va asista la niscaiva arestări de senzaţie, doar trăim intr-un stat de drept, democratic şi cu puteri separate!), taman atunci ia vinovaţii de unde nu-s: ori că aceştia se bucură de imunităţi, ori că s-au volatilizat la timp peste mări şi ţări, ori că prezintă acte doveditoare din care rezultă negru pe alb că nu suportă regimul penitenciar, caz in care ei urmează a fi anchetaţi in libertate, pană cand – indignaţi de tracasările la care consideră că sunt pe nedrept supuşi de adversarii politici -, ei decid că a cam sosit vremea să plece peste hotare pentru a-şi ingriji sănătatea zdruncinată. Dar de averea agonisită pe căi necinstite, ferească Dumnezeu să se atingă cineva! Mai intai că dreptul la proprietate este garantat de-a valma şi celui bun şi celui rău. Apoi că pe numele hoţomanului mai figurează doar o nimica toată din bunurile şterpelite, grosul acestora fiind deja trecut cu acte in regulă pe numele unor rude de incredere, legalmente copărtaşe la hoţiile săvirşite de mafiot, şi toate astea aflate la adăpostul legilor in vigoare. Citește restul acestei intrări »