Politeía

Quis custodiet ipsos custodes?

Lucruri pierdute: Cartierul Uranus

Am promis ieri catorva amici, postatori pe Politeía, la fel ca mine locuitori ai Bucurestiului masacrat de Ceausescu, sa incercam sa conservam cel putin amintirea cartierulul Uranus,  cartier in care o mare parte dintre noi si-au petrecut copilaria. Postarea este dedicata tuturor oamenilor care s-au nascut si au crescut in cartierele distruse ale Bucurestiului  si tinerilor care au datoria sfanta de a pastra memoria acestor masacre ale valorilor noastre.

Majoritatea noastra am stat la case:  “in comun” sau nationalizate, evident, pentru ca nu mai erau ale parintilor sau bunicilor nostri. In curtile lor am ingrijit primul catel, prima pisica, acolo am sadit primele flori si le-am udat atent in fiecare seara cu o stropitoare de jucarie. Acolo au venit colegii de joaca de pe strada sa ascultam povesti. Acolo am fugarit un motan ‘rau’ care furase bucata de carne obtinuta pe ratie (si atunci cand eram mici erau ratii) si am vazut-o pe mama cum plange. Asa cum plangea deseori, ascunzandu-se de noi si de tata.

259-1

Prima postare va fi bazata pe articolul unui alt copil al cartierului Uranus, Traian Ungureanu.

Ultima lume locuita

Pana la sfarsitul anilor ’70 a existat in Bucuresti un loc extraordinar. Cartierul Uranus. Nu e singurul loc distrus, scos din Bucuresti cu buldozerul si dinamita. Alte cartiere vechi au fost, de asemenea, demolate si, probabil, am pierdut odata cu ele ceva ce nu vom mai intalni vreodata. Doar intamplarea a hotarat ca eu, copil al blocurilor, sa cunosc bine cartierul Uranus. Sora mamei mele traia acolo de mai mult de treizeci de ani, intr-un bloc mic, in stil „american”, sus, chiar in punctul cel mai inalt al Dealului Spirii. Ceva mai jos, era Arsenalul, un grup de cladiri masive, invaluite intr-o solemnitate neterminata. Ceva sentimental, sudic si mahalagesc, neinsemnat si cuceritor dormea noaptea peste tot cartierul si pornea de la cap, dimineata, odata cu primii papuci tarsaiti prin curti. Era Paradisul. Timpul se oprise, in sfarsit, la adapost de framantarile care munceau alte parti ale orasului. Strazi inguste, cu piatra lustruita de biciclete vechi, coborau in panta, coteau deodata ca un izvor strans de munti si se intretaiau cu alte strazi in piete mici, ascunse sub lumina vreunui felinar cu frunza mereu ruginita. Pe margini, peste peretii caselor, balustrade lungi de fier curgeau iedera. Oamenii locului se tineau cu o mana de ele si urcau treptele marunte ale strazii cu priceperea si cumpatarea serpasului.

Vara, din loc in loc, oamenii se strangeau langa garduri vechi de fier, cu inflorituri calme, si vorbeau tot asa. Iarna, sub zapada, Uranus devenea locul marii recapitulari. Din strazile zidite in zapada nu se mai putea iesi decat pe cararui late cat sa lase un mosor la vale. Pe acolo umblau, ziua, oamenii dupa lucrurile de trebuinta: pana la Paine, pana la Sifoane. Dar seara, felinarele ramaneau singure in piete. Prin lumina lor palida trecea rar cate un caine, lasand in zapada, pentru cateva ore, desene ascutite de vers japonez. In rest, tacere intrerupta neasteptat de cate un radio sau vreun strigat tarziu dupa cel plecat sa mai aduca niste lemne. Lumea se retrasese de buna seama pentru a recapitula viata de peste an. Lumina razbatea multumita din case modeste si curate, ca un costum de functionar chemat la sef in ziua avansarii. Pacea acestei lumi marunte mirosea a vechi si era bine asezata. Ea venea de demult, din lumea functionarilor marunti posesori neasteptati ai unei bune-cuviinte ce scapa vremurilor noi. Panorama Uranus incepea acolo unde se termina intelegerea scolara a lui Caragiale. Ea era, probabil, esenta vechii civilizatii orasenesti a Romaniei de care acelasi Caragiale a ras mult mai putin decat ne place sa credem. O multime de oameni modesti, lumea cartierului Uranus era pastratoarea unui miracol. Traind cu pricepere din lefuri mici, acesti oameni se simteau rasplatiti de simplul fapt ca traiau impreuna, spunandu-si, negresit, „Domnul…” si „Doamna…”. Miracolul din Uranus tinea de o religie fara izvoare scrise. Obisnuinta cuminte, ordinea spontana a legaturilor intre oameni dadeau impreuna o forma de viata banala si profund spirituala. Viata in Uranus avea conturul bland al unei icoane afumate. Nici o idee radicala, ba chiar nici o idee, n-a tulburat viata acestui loc adancit in propriul echilibru, ca intr-o superstitie. Nici o noutate obraznica n-a patruns cu adevarat in acest loc indestulat de propria magie. Pana in 1982.

259-2

Prima lume nelocuita

Cartierul Uranus a fost demolat si cred ca acest lucru nu mai are cum sa ajunga la cunostinta noastra in toata gravitatea sa istorica. Orasele se schimba, desigur. Timpul macina pana la pulbere. Dar Uranus n-a fost acoperit de lava, nici abandonat si ingropat apoi de nisipuri. Uranus n-a avut o moarte onorabila. Si nici oamenii care l-au locuit. Locuit? E vorba de mult mai mult. Oamenii care au „locuit” in Uranus au dat vietii o calitate pe care noua Romanie a pierdut-o. Viata vechilor cartiere bucurestene era, pana la urma, un act de bun gust, oricat de coscovite casele si oricat de curioase tatele. Aceste locuri traiau dupa reguli complicate si cel mai adesea invizibile. Ele ascultau de o eticheta cotidiana la fel de neobligatorie ca buna-cuviinta, pantalonul calcat si propozitiile clare. Aceasta fina reglare fara rost imediat a vietii e confundata adesea cu rutina si literatura moderna a „inadaptarii” a facut tot ce se putea face pentru a o discredita. Teoriile sociale care au exaltat si continua sa exalte urbanismul absolut au adaugat impresia de inapoiere si au recomandat sau au poruncit fatis inlaturarea acestor spatii „depasite”. Insa viata potolita si ticaita a fostelor cartiere bucurestene a fost cu totul altceva. Literatura a inteles gresit, iar marxismul industrial si urban sunt, de fapt, vinovate de crima. Viata pe care ele au discreditat-o si apoi au distrus-o era rezultatul unui raport spiritual. Un raport natural in care omul face parte din spatiu luandu-i forma si dandu-i detaliul. Armonia vietii in cartierul Uranus era atat de izbitoare tocmai din cauza acestei intelegeri netulburate. Nici o constrangere si nici un viitor obligatoriu nu apasau aceste locuri care erau foarte sigure de rostul lor. In jur insa, in concentrarile de blocuri numite prin abuz cartiere, spatiul era si este dominat de constrangeri si obiective zdrobitoare.

259-2B

Oamenii blocurilor locuiesc acolo in mod fundamental din nevoi dictate de construirea societatii noi si distrugerea lumii vechi. Sa nu uitam, blocurile au fost construite pentru a adaposti rapid si in masa bratele de munca necesare industrializarii, iar industrializarea a fost gandita ca speraclul care va permite societatii sa forteze intrarea in modernitate. Oamenii blocurilor au fost de la bun inceput pasageri. Ei au aterizat in blocuri constransi de imperativele noii societati si arendati unui viitor mereu anuntat. Prin urmare, situarea lor in timp e precara. Ei locuiesc provizoriu un spatiu care e doar un pic mai stabil decat baraca de santier. Locul nu e al lor desi, cu timpul, ei au reluat gesturile clasice de integrare: au plantat pomi in fata blocului, au pus banci, au montat usi prestigioase pe holuri insalubre. Gesturile evoca ceva, mimeaza impamantenirea, dar lumea blocurilor nu poate intoarce spre locuitorii ei nimic pe masura. Spatiul e strain, e chiar ceea ce a fost de la bun inceput: un loc viran, construit. Daca produce totusi ceva, spatiul blocurilor incurajeaza o lume dizarmonica, o populatie in care oamenii, neputandu-se ignora, sunt adesea legati de raporturi ostile. Asa au invatat oamenii blocurilor sa convietuiasca intr-o camaraderie de subzistenta, un model de viata complet lipsit de arta de a trai, de finetea si discretia vietii impreuna, de ceea ce s-a numit, odinioara, si in Romania, civilitie.259-3

Harta viitorului

Demolarea cartierului Uranus a fost o crima istorica. Am pierdut ceva ce nu se pierde nici in razboaie: stiinta de a trai, asa cum am invatat-o prin istorie. Problema e ca asemenea lucruri nu se pot recupera. Istoria nu poate fi derulata si traita in reluare. Din acest punct de vedere, teoria care incearca sa ne linisteasca asigurandu-ne ca Romania se va imburghezi e o iluzie. Pentru trecut, ea e gestul de gratiere iresponsabila a unei crime oribile. Pentru viitor, ea e prelungirea traditiei de ignoranta sociala care a facut ravagii sub comunism. Da, Romania se va imburghezi, dar altfel. Mai nervos si mai nesarat. Cu vile si jeep-uri la poarta, dar mai ales cu un fel de a trai impreuna fara nici o magie, fara intelepciune si gratie. Vom fi barbari cu antene de satelit. Istoria nu are pret. Ce s-a pierdut odata e bun pierdut. Tocmai acest tragism definitiv a scapat anticomunismului profesionist de dupa 1989, singurul curent de opinie care a avut in maini tema crimelor comuniste. Campaniile menite sa dezvaluie dimensiunea criminala a demolarilor au enumerat la nesfarsit liste de monumente arhitectonice. Normal, dar insuficent. Tragismul lumii romanesti sub comunism e, in primul rand, o lectie despre autodistrugere istorica. Ce a fost unic si aproape sacru prin frumusetea convietuirii a fost scos dintre valorile natiunii cu buldozerul si dinamita. Operatia a ilustrat o nepasare uluitoare fata de propria soarta, mai clar spus, un nivel de inconstienta nationala pe care clasa conducatoare comunista nu putea sa-l inventeze cu totul.

Operatia a fost dusa la bun sfarsit si a lovit in centrul de echilibru al oricarei natiuni: capacitatea de a trai impreuna pe baza unei identitati, siguranta ca eu sunt eu si tu esti ca mine. Limba a ramas singurul element solid de identitate nationala. Insa modul de a trai exersat in istorie, civilizatia – cum ar fi mai corect sa spunem – nu mai face parte din elementele de identitate nationala. Or, efectele acestei traume istorice nu s-au incheiat odata cu benzina din buldozere. El continua sa lucreze pervers prin efectele sale tarzii. Generatiile postcomuniste, de pilda, nu pot recupera actele de civilizatie istorica distruse fizic si spiritual de aparatul de stat comunist. Ele au crescut intr-un spatiu fara legaturi cu alte spatii si timpuri si traiesc vremurile postcomuniste cu senzatia fundamentala a unui destin strict individual, exceptional si independent. Cu rare exceptii, aceste generatii se raporteaza sau sunt silite sa se raporteze numai si numai la parghiile de ascensiune pe un culoar stramt. Harta ramificata a oligarhiei, cu toate hatisurile si subhatisurile ei regionale si locale, e arhisuficienta pentru orientare. Trecutul a existat si deci nu mai exista. Viitorul depinde doar de un deget bine pus pe harta.

Combinatia explica impasul. Caracterul ireversibil al crimelor comuniste, paralizia retorica a anticomunismului si ignoranta stimulata a noii generatii fac la un loc golul pe care il numim azi postcomunsim.

Traian Ungureanu – Revista 22.  22 septembrie 2001.

Written by Theophyle

07/11/2009 la 9:37 pm

69 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. ……..tacere,

    TRU a spus aproape tot ce se poate spune…

    orangeskorpion

    07/11/2009 at 10:05 pm

  2. @skorpion, nu cred ca as putea adauga un cuvant in plus.

    clemycali

    07/11/2009 at 10:09 pm

  3. dupa asa articol, comentariile sunt de prisos..

    elicearea

    07/11/2009 at 10:15 pm

  4. Vedeti voi oameni buni cat de multi suntem si cat de putim facem 😦

    Theophyle

    07/11/2009 at 10:21 pm

  5. TRU a reusit sa ne sintetizeze discutia noastra de ieri care a plecat dintr-un unghi complet diferit.

    Totul insa se imbina in neputinta noastra colectiva de a ne aminti de trecutul nostru comun si de a ne lua in maini prezentul pentru a ne construi viitorul. Daca nu pentru noi, cel putin pentru cei tineri.

    Theophyle

    07/11/2009 at 10:24 pm

  6. Th, eu inca mai sper 🙂

    elicearea

    07/11/2009 at 10:29 pm

  7. @theophyle, eu cred ca foarte multi oameni nu vor sa-si aminteasca trecutul din varii motive. Poate ptr ca trebuie sa-si aminteasca de compromisurile pe care le-au facut, poate ptr ca le este rusine ca atunci cand au avut posibilitatea sa schimbe ceva n-au facut-o din comoditate sau lasitate sau cine stie ce alte motive. Eu ma calauzesc dupa expresia „The truth will set you free”. Trebuie sa avem curajul sa privim adevarul in fata chiar daca este dureros.

    clemycali

    07/11/2009 at 10:30 pm

  8. @clemycali, asta fac eu si o voi face pana in ultima clipa a vietii mele. Am hotatarat acum cativa ani ca o voi face si asta fac, pana la sfarsitul pe care bunul Dumnezeu mi-l harazeste.

    Theophyle

    07/11/2009 at 10:35 pm

  9. @eli, bineinteles ca trebuie sa speram, altfel pentru ce mai ne luptam 🙂 Crede-ma ca nu o fac numai pe „virtual” 😆

    Theophyle

    07/11/2009 at 10:38 pm

  10. Th, n-am nicio indoiala 🙂

    elicearea

    07/11/2009 at 10:40 pm

  11. stiu ca este o postare grea si lunga, am simtit insa ca o datorez oamenilor care au citit ieri postarea mea cu tinerii de la universitate 🙂

    Theophyle

    07/11/2009 at 10:44 pm

  12. ThPh,

    articolul lui TRU este f. bun, lumea nu comenteaza si din cauza unui fel de respect, asa cum ii respecti pe morti…in tacere…
    totul a fost f. dureros…sinucideri inclusiv de catre aceia care nu au putut indura sa le fie demolata casa si mutata viata in blocuri…

    eu am aparut mai tirziu in Bucuresti venind din orasul duhurilor blinde, am apucat doar cotetzele supraetajate pe care le detest…

    orangeskorpion

    07/11/2009 at 10:47 pm

  13. @theophyle, crede-ma, m-am luptat cat am fost in Romania si o fac si acum si o voi face atata timp cat am sa pot. Sunt lucruri care nu pot fi lasate la voia intamplarii. Cred pana la urma ca ne bate Dumnezeu ptr ca ne batem joc de sansele oferite si de sacrifiiciile facute ptr ca acum sa ne bucuram de un trai cat de cat decent. In universul asta exista o ordine divina de care trebuie sa tinem seama.

    clemycali

    07/11/2009 at 10:48 pm

  14. clemycali, tu ai plecat acolo, eu am venit sa te schimb (cel putin un semestru pe an. Pastram flacara aprinsa, nu ?)

    Theophyle

    07/11/2009 at 10:50 pm

  15. skorpi, comentariile nu au fost tinta. MEMORIA este tinta. Nu trebuie sa le uitam canaliilor si nici sa-i iertam.

    Theophyle

    07/11/2009 at 10:51 pm

  16. @skorpion, dar oamenii aia care au murit spanzurandu-se sau de inima rea dupa ce au fost azvarliti intr-o noapte intr-o garsoniera de la etajul 9, nu au dreptul la adevar? Ii omoram inca o data daca pastram tacerea. Cum pot eu cu constiinta curata sa ma fac ca uit ce s-a intamplat? Cum pot sa ma prefac ca nu stiu ca Dinu Patriciu a fost unul din arhitectii care a pus umarul la monstrozitatea care a dat nastere „centrului civic”? Nu pot si nici nu vreau sa tac si nici nu vreau. Pana cand vom pastra tacerea?

    clemycali

    07/11/2009 at 10:51 pm

  17. Bună seara !

    M-am mohorât deodată cînd am citit…

    Am copilărit în Zona Rahova-Sebastian, iar prin Uranus ajungeam când mă duceau ai mei la Policlinica de copii din strada 13 septembrie, ori cu bunica, la o fostă colegă a ei de serviciu, pe str. Cazărmii.

    Am trecut cu bicicleta printre ruine, vedeam ireparabilul şi nu puteam face nimic. Am şi acum aceeaşi senzaţie.

    Riddick

    07/11/2009 at 10:53 pm

  18. @theophyle, absolut. Desi cateodata simt ca a incerca sa lamurim generatia sub 25 de ani este o munca sisifica. Si uite cum vorbesc, de parca as avea 100 de ani.:) Dar am vazut atatea in 42 de ani de viata incat cateodata simt ca am dublu numarul anilor de pe id.

    clemycali

    07/11/2009 at 10:54 pm

  19. Riddick, atunci nu era nimic de facut, astazi avem. Marea noastra majoritate face. NU AVEM DREPTUL sa UITAM

    Theophyle

    07/11/2009 at 10:55 pm

  20. clemy, toti am trait sute de ani, te cred! 😦

    Theophyle

    07/11/2009 at 10:56 pm

  21. @Riddick, noi ne-am mutat in zona Rahova_Petre Ispirescu inainte sa ne demoleze. Tata s-a folosit de relatii ca sa putem sa ne mutam in timp si sa putem alege un bloc relativ bun. Ce cuvinte folosesc:”bloc relativ bun” Ma rog. Am reusit sa primim repartitie pe un apartament de 4 camere intr-un bloc de 4 etaje locuit in buna parte de cadre MApN. Fara tigani. Parintii mei locuiesc si acum in zona.

    clemycali

    07/11/2009 at 10:59 pm

  22. Ceauşescu a fost influenţat, ca ucenic provincial, de stilul blocurilor moderniste ridicate în anii ’30 vis-a-vis de Tribunal, încât a cerut includerea unor ornamente în clădirile de pe Victoria Socialismului şi Casa Poporului.

    Riddick

    07/11/2009 at 11:00 pm

  23. @theophyle, am citit postarea si m-am posomorat. Poate sa-mi cante in casti JDF pana se strica cd-ul si tot nu stiu daca am sa reusesc sa imi recapat buna dispozitie pe ziua de azi. 😦 Dar oricat de trista as fi tot stiu ca a ne lasa coplesiti este cea mai mare greseala.

    clemycali

    07/11/2009 at 11:01 pm

  24. Riddick, ceausescu a fost un criminal ignorant. Iliescu este un criminal citit si Geoana este un papagal prostanc. Asta-i dinastia. Tre’ sa ne asteptam la o noua incarnare a lui Ceausescu in pielea lui Vanghelie.

    Theophyle

    07/11/2009 at 11:03 pm

  25. Prieteni, salut!

    Theophyle, o postare necesara!

    noradamian

    07/11/2009 at 11:04 pm

  26. clemy, te rog sa ma ierti, dar asta a fost si este adevarul. Ne-au distrus, ii lasam sa ne distruga inca odata?

    Theophyle

    07/11/2009 at 11:05 pm

  27. salut, nora 🙂

    elicearea

    07/11/2009 at 11:05 pm

  28. nora, servus. Vine ca un fel de continuare la postarea de ieri. O datoram amicilor din cartierul meu, care numai exista 😦

    Theophyle

    07/11/2009 at 11:06 pm

  29. Theophyle, îmi place cum ai legat postarea de ieri, cu propriile tale amintiri si cu relatarea lui TRU! Un tablou veridic, impresionant, ca un film documentar!

    noradamian

    07/11/2009 at 11:06 pm

  30. eli, servus! 🙂

    noradamian

    07/11/2009 at 11:07 pm

  31. nora, asa se face istoria 🙂 bucatica cu bucatica pana o intelegi traind-o.

    Theophyle

    07/11/2009 at 11:08 pm

  32. Daaa, mai ales că provine din branşă – tălpuitor (maşinist), sub nivelul colegului său, Sile Cămătaru.

    http://www.libertatea.ro/stire/vanghelie-coleg-de-atelier-cu-sile-camataru-209001.html

    Riddick

    07/11/2009 at 11:08 pm

  33. @theophyle, te iert ptr ca inteleg ca nu trebuie sa ii lasam sa isi duca planurile criminale la capat. Imi trece supararea. 🙂

    clemycali

    07/11/2009 at 11:09 pm

  34. Clemy, chiar nu stiam ca arhitectul petrolist a pus umarul ai la Centrul Civic! Numele astuia e legat de tot ce a fost si este rau pentru tara!

    noradamian

    07/11/2009 at 11:10 pm

  35. ….pe vremea lui ceasca, oamenii nu cricneau decit cu rare exceptii, le singera sufletul, dar taceau….unii se sinucideau, iar majoritatea se muta fortata in cotetzele numite dormitoare-cartiere…

    grav este ceea ce s-a intimplat si nu s-a intimplat dupa 1990:

    – se puteau reconstrui multe case, biserici etc; asa cum Germania a renascut din propria ei cenusa, asa cum aproape toate tarile occidentale au un cult pentru trecut, inclusiv pentru casele vechi pe care le renoveaza, pastrind fiecare cmp asa cum a fost initial, chiar importind si pietre de pavaj din dobrogea pentru a reda si mai fidel atmosfera medievala,

    asa la noi, nu s-a reconstruit absolut nimic,

    ci, din contra, si acum mor case boieresti de o frumusete rara pe ana ipatescu, pe kiseleff si in multe locuri din Bucuresti, etc…

    trecutul prin aceste case este omorit a doua oara…

    vinovati?
    ii stim!
    tot leprele comuniste incearca sa puna mina pe terenuri, lasind casele sa moara, avind si sprijinul arhitectilor si a primariilor in obtinerea de avize!!

    noapte buna!

    orangeskorpion

    07/11/2009 at 11:10 pm

  36. @nora, da. Bine nu a fost el principalul autor al proiectului care este legat mai mult de constructia Casei Poporului. Dar a fost printre cei care au vrut sa se ocupe de intregul proiect si a facut si parte din colectivul mai larg. Patriciu a proiectat si cladiri ptr extern pe vremea lui Ceausescu. Nu i se dadea oricui voie sa faca asa ceva. Sa fim bine intelesi. Este enorm de multa mizerie care trebuie scoasa la lumina.

    clemycali

    07/11/2009 at 11:12 pm

  37. skorpi, noapte buna 🙂 sorry,
    pentru aceasta postare grea 😦

    Theophyle

    07/11/2009 at 11:12 pm

  38. @skorpy, noapte buna. Daca vrei sa te inveselesti sa sti ca pot sa pun oricand o postare pe blogul norei cu JDF. Rossini pe mine ma binedispune intotdeauna. 🙂

    clemycali

    07/11/2009 at 11:14 pm

  39. nu sint suparat, dar absolut deloc,

    postarea URANUS este necesara!

    ma retrag pentru ca am avut o zi grea!

    deci, noapte buna inca o data!

    orangeskorpion

    07/11/2009 at 11:16 pm

  40. skorpi 🙂

    Theophyle

    07/11/2009 at 11:21 pm

  41. noapte buna, skorpi

    elicearea

    07/11/2009 at 11:24 pm

  42. noapte buna, tuturor 🙂

    elicearea

    07/11/2009 at 11:33 pm

  43. @eli, noapte buna 🙂

    Theophyle

    07/11/2009 at 11:34 pm

  44. OK, oameni buni si dragi peieteni, noapte buna. Ne citim si maine. Zi buna pentru inca cateva postari, sper eu, interesante. Multumesc pentru vizita ca astept si maine 😆

    Theophyle

    07/11/2009 at 11:38 pm

  45. Noapte buna eli, theophyle, clemy, skorpi,

    Noapte buna tuturor!

    🙂

    Pe maine!

    🙂

    noradamian

    07/11/2009 at 11:39 pm

  46. @noapte buna tuturor 🙂

    clemycali

    07/11/2009 at 11:42 pm

  47. Noapte bună tuturor !

    Riddick

    07/11/2009 at 11:46 pm

  48. Voi posta si aici ceea ce am postat la topica trecuta. N-as vrea sa treceti pe langa subiect:

    nicole 08/11/2009 la 2:00 am
    @Theophyle,

    Am citit postul, nu am apucat sa citesc comentariile. Imi cer scuze, le voi citi mai tarziu.

    Voiam sa-ti spun ca am descoperit o BIJUTERIE saptamana asta, la festivalul SONORO (www.sonoro.ro): Palatul BRAGADIRU.

    Palatul se afla in linie cu Casa poporului, in spatele Bibliotecii Academiei, pe Calea Rahovei.

    http://timp-liber.acasa.ro/articole/timp-liber/Ce-vizitam-azi-Palatul-Bragadiru

    Problema este ca acest minunat loc nu este promovat si, dat fiind amplasamentul sau dosit, nici habar n-ai ca exista. A inceput sa fie promovat o data cu intrarea in posesie, din 2005, a proprietarilor de drept (urmasii). Inteleg ca acestia au acum probleme datorate intretinerii lui.

    Vreau sa va spun ca eu insmi l-am descoperit cu uimire, desi fusesem acolo, in linia acelor cladiri prin anii 90, cand acolo se aflau birourile unei tipografii.

    @Theophyle,

    Crezi ca poti sa faci acestei cladiri O MONOGRAFIE ASA CUM SE CUVINE?
    Vreau sa spun ca sunt extrem de putini bucurestenii care stiu despre ce este vorba. Eu insami n-am stiut despre acest palat prea multe. Dincolo de intentiile actualilor proprietari, cred ca are sens sa vorbim mult mai mult despre el si despre Cartierul Uranus. Care sta azi in deplina angoasa si umbra a Casei “Poporului”, o memorie fata de care inca nu ne dam seama cat anume platim.

    Apropo,

    Uite ce am ascultat la festivalul SoNoRo,in Palatul Bragadiru:

    http://www.sonoro.ro/program/04-11-2009/

    🙂

    nicole

    08/11/2009 at 2:04 am

  49. Multumesc, Theophyl !
    Si eu cred ca restituirea memoriei acestui popor este extrem de importanta, chiar decisiva.
    Pt. ca sunt romani care au uitat ororile comunismului desi le-au trait…au uitat frigul, foamea, intunericul, delatiunea, frica in care au fost siliti sa traiasca…
    Iar tinerii nu au aflat, inca, suficient ca sa poata constientiza sursa RAULUI.
    Din pacate, demolarile continua si acum.
    Un singur exemplu : scoala nr. 31 de pe str. Mantuleasa in care a invatat Mircea Eliade; a fost daramata iar acum se pregatesc sa ridice o cladire de birouri cu 19 etaje (intr-o zona cu casute vechi, unica in capitala).
    Dupa lovilutie, am trecut pe acolo ca sa revad locul unde am invatat sa fac bastonase…devenise scoala de soferi (!) iar mai tarziu a disparut de tot…
    Ceausescu ura cultura, ura istoria, ura tot ce nu putea sa inteleaga sau sa-i indice nimicnicia.
    Acum, dicteaza lacomia si puterea banului.
    Oricum, cei care intra cu buldozerul in templele culturii (scoli, biserici) sfarsesc intotdeauna asa cum merita.

    Tzepelica

    08/11/2009 at 6:04 am

  50. […] Etichetat ceausescu, demolari, uranus theophyle si prietenii sai isi amintesc despre cartierul Uranus din Bucuresti, ras de pe fata pamintului de ceausescu; si scriu despre durerea de a purta doar in memorie casele in care s-au nascut, strazile pe care si-au petrecut copilaria; despre demolarea ireversibila a unei comunitati, a unui fel de a trai in lume; despre vidul colectivist pe care l-am dobindit fiecare dintre noi in blocurile comuniste si pe care, in lipsa celor care inca isi mai amintesc cum se traia intr-o comunitate, il vom lasa ca mostenire dupa noi, drept noua traditie https://theophylepoliteia.wordpress.com/2009/11/07/lucruri-pierdute-cartierul-uranus/ […]

  51. ce coincidentä.

    acum 2 zile vorbeam de un cartier, atunci sectorul 5, pe care multi dintre noi il cunostea bine.

    de cäsutele frumoase, care ar fi concurat cu cartierele din paris. erau nu numai casele frumoase, dar si viata lor. chiar dacä multi in comunism o duceau greu.

    majoritatea cultivati, cu o tinutä, politicosi-

    spitalul brancovenesc il cunosteam bine.inpunätor, cu frumoase stiucaturi, camere f. inalte.
    in spania ,in valencia, existä o halä-in piatä cum era
    la unirii.

    au distrus tot, cu urä pt. oameni, arhitecturä, culturä.

    theo

    08/11/2009 at 9:39 am

  52. atata meritä romanii?

    SÄ SE HRÄNEASCÄ CU AMINTIRI?

    POATE SE MOBILIZEAZÄ TOTI, si merg la vot.

    o duminecä pläcutä si linistitä.

    theo

    08/11/2009 at 9:42 am

  53. servus ALL 🙂

    Si un mare LA MULTI ANI ! celor ce sint astazi sarbatoriti !

    tibi

    08/11/2009 at 10:33 am

  54. tibi,

    si eu urez tuturor, sänätate si un gand bun.!

    theo

    08/11/2009 at 11:14 am

  55. theo

    Deie bunul Dumnezeu, ca asa sa fie ! Astazi este o zi in care si ortodoxia si catolicismul sunt la unison ! Este o zi mare !

    tibi

    08/11/2009 at 11:26 am

  56. Buna ziua, postare noua 🙂

    Theophyle

    08/11/2009 at 12:09 pm

  57. Buna ziua si buna sa va fie inima!
    😆

    maya

    08/11/2009 at 12:11 pm

  58. LA MULTI ANI tuturor celor care isi sarbatoresc azi ziua onomastica! 😆
    Mihai, Gavril, Mihaela,Gabriel,Gabriela!
    🙂
    Bucurati-va prieteni
    Dumitru Matcovschi

    Eu ma grabesc, tu te grabesti, el se grabeste.
    Imbatranesc, imbatranesti, imbatraneste.
    Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca in poveste
    simpla de tot,
    scurta de tot
    viata ne este.

    Uite-o din nou trece pe drum fata zglobie.
    Uite-un baiat floare si-a pus la palarie.
    Uite un prunc, rade in prag, ai, nazdravanul!
    Uite-un mosneag, tace-n toiag, alb ca troianul.

    Bucurati-va , prieteni, de prieteni si de frati,
    Bucurati-va de-un nume ce vi-i dat ca sa-l purtati.
    Bucurati-va de-un cantec,
    de-un amurg cu flori de tei,
    bucurati-va o viata
    de lumina dragostei…

    Muntele ieri ne-ademenea, astazi ne doare.
    S-a implinit , nu s-a-mplinit visul cel mare?
    Cine sunt eu, cine esti tu?, cine e dansul?
    Noi am stiut zborul inalt, dorul si plansul…

    Zilele trec, zilele vin… Ce va ramane?
    Suflet de lut, necunoscut, suflet de paine?
    Toamnele cresc, grijile cresc, viata descreste.
    Eu ma grabesc,
    tu te grabesti,
    el se grabeste.

    Bucurati-va , prieteni, de prieteni si de frati,
    Bucurati-va de-un nume ce vi-i dat ca sa-l purtati.
    Bucurati-va de-un cantec,
    de-un amurg cu flori de tei,
    bucurati-va o viata
    de lumina dragostei!

    maya

    08/11/2009 at 12:12 pm

  59. MIHAELA
    :lOl:
    LA MULTI ANI! 🙂

    maya

    08/11/2009 at 12:13 pm

  60. MIHAI – GERULA
    😆
    LA MULTI ANI! 🙂

    maya

    08/11/2009 at 12:14 pm

  61. Lucruri pierdute ?
    Vieti infrante !
    Destine strambate de durere si deznadejde !

    NU ! Pentru mine nu e grea postarea pentru ca e plina de amintiri si amintirea are mereu frumosul in ea, durerea din amintiri se duce, odata cu trecerea anilor.

    Intotdeauna m-am intrebat de ce se duce durerea, raspunsul nu-l am. Poate de aceea uitam iar raul se repeta mereu si mereu ? Nu stiu sa-mi raspund.

    M-am nascut si am trait pana in 1980 (cand m-am maritat) in Panduri. Copil fiind, ma duceam aproape zilnic la mama la serviciu, undeva pe la Piata Cosbuc pe jos, prin Uranus.
    Apoi la liceu (Gh.Lazar) desi puteam lua tramvaiul 8, nu-l luam niciodata. Ma duceam si intorceam zilnic pe jos, prin Uranus. De ce o faceam ? Iar, nu stiu. Probabil ca locurile erau atat de frumoase, incant fiinta mea si le oferea probabil ca pe un cadou, zi de zi. Probabil ! Iata, intrebari, amintiri, viata mea. Durere, dupa aceste randurile lui TRU…………………….. ?

    Am retrait in aceasta dimineata, perioada copilariei, adolescentei si primei mele, tinereti, singura perioada, de liniste adevarata, din viata mea. Ca era comunism si multa lume suferea cumplit, eu copil fiind, habar n-aveam. Erau atat de linistite drumurile mele de vara si de iarna prin Uranus……………………..cu casele lui NU foarte modeste, unele erau adevarate bijuterii facute din……….. arhitectura.

    Mi-am amintit, verile, nu atat de sufocante ca cele de azi, gardurile invariabil cu zorele, ce le pocneam pe cele inca neinflorite (cata cruzime, gandesc azi), de iernile cu ninsori dese si linistite, cu troienele din noiembrie pana-n martie, de o parte si de alta a drumului, cu zapada scartaind sub talpi.

    Anii treceau.

    Terminasem de mult liceul, dar in momentele grele, plimbarile prin acele strazi „terapia mea” ramasesera. Nu mai pocneam zorelele neinflorite. Nametii nu mai strajuiau strazile, zapada nu-mi mai scartia sub talpi, pentru ca nu prea mai era, pentru ca nu prea mai ningea atat de des si linistit.

    Cand au venit buldozerele peste Uranus……………Nu, asta NU VREAU sa-mi amintesc, NU VREAUUUUUUUUUUUUU !

    Ce am vazut dupa ele ?
    Bucati de usi masive, bucati de sobe de teracota peste bucati de ziduri foarte groase. Si uite asa, atunci, cred ca am vazut, forme materiale ale DURERII. Da, asta cred acum. Ca atunci am vazut cum arata de fapt DUREREA. Am mai vazut randuiala ce mi-o stabilisem eu, cand imi era greu, dusa pentru totdeauna.

    Nu peste mult timp buldozerele au venit si peste casuta noastra, modesta, curata, inconjurata de multe flori, aflata pe o strada din Panduri.

    Tata s-a aruncat in fata buldozerealor. A fost impins cu brutalitate. Sotul meu l-a luat in brate si a luptat din greu sa-l tina el, ca sa-l nu il imbranceasca ceilalti romani care se aflau acolo. Mama urla si nu stiam ce sa-i fac, ce sa-i zic. Imi amutisera gandurile, vorbele. DUREREA venise violent peste noi, n-o mai vedeam la altii, ca pe Uranus. Si asa, parintii mei au fost „deportati” la bloc. Jumatate din acareturi au ramas acolo. Tata si-a revenit, mama, NICIODATA. S-a stins cu gandul la casuta ei cu zorele pe gard, cu vita de vie si rosiile din fundul gradinitei.

    Totusi, ce tin eu minte cel mai bine si cel mai bine, sunt verile si iernile copilariei, adolescentei si tineretii timpurii, cand zilnic sub diverse pretexte, bateam cartierul Uranus, incantandu-mi, linistindu-mi cugetul, simtirile. In amintirile mele, DUREREA ce a urmat nu-si gaseste loc. NU VREAU s-o las, pur si simplu NU VREAU.

    Aleahim

    08/11/2009 at 12:38 pm

  62. Multumesc mult, Maya !

    Mihaela

    08/11/2009 at 12:47 pm

  63. @Aleahim,

    la multi Ani !!!
    🙂

    + triste amintiri, dar adevarate!

    @mihaela,
    la multi Ani !!!

    orangeskorpion

    08/11/2009 at 12:53 pm

  64. Multumesc mult, Skorpy !

    Mihaela

    08/11/2009 at 12:56 pm

  65. Aleahim, buna ziua. Ne amintim si ne voim aminti intodeuna. Sper ca va veni si randul nostru 🙂

    Theophyle

    08/11/2009 at 12:56 pm

  66. @Mihaela, multi ani fericiti 😆

    Theophyle

    08/11/2009 at 12:57 pm

  67. salut maya 🙂
    salut skorpy 🙂

    Theophyle

    08/11/2009 at 12:58 pm

  68. Theophyle,

    In primul rand, multumesc mult !

    Apoi,

    „Sper ca va veni si randul nostru”

    Mai are timpul rabdare cu noi ?
    Mai poate timpul sa astepte „randul nostru” ?

    Speram ca DA, altfel nimic n-ar mai avea rost.

    p.s. Mereu uit cele cu datul binetii, de ce ? Alta intrebare la care nu reusesc sa dau raspuns ?
    Sa fie intrebarea asta ramasa fara raspuns, lipsa crasa de maniere ?

    O zi buna, tuturor !

    Mihaela

    08/11/2009 at 1:08 pm

  69. @mihael, acum este timpul nostru, sau niciodata 😦

    Theophyle

    08/11/2009 at 1:19 pm


Comentariile sunt închise.