Lumini şi umbre la români (2) - în cautarea unui Pater Patriae

Secolul XX, 100 de ani de istorie romaneasca si 80 de ani – o Romanie intregita, 51 de ani din aceasta perioada Romania a trait sub trei dictaturi.  Multi ani, poate de la inceputuri, poporul roman isi cauta un Pater Patriae, tatal poporului, uitand sa-si construiasca si sa se bazeze pe institutii si nu pe personaje emblematice, mai reusite sau mai caricaturesti, mai cinstite sau mai corupte.

Traditia latina. Dictatura este un regim politic în care societatea nu mai dispune de mecanisme capabile să controleze puterea politică şi, prin urmare, un popor este condus forţat sau constient de către o persoană, un partid, sau un grup de oameni. Romanii au inteles extrem de repede ca o democratie bazata pe un pluralism politic generator de o multitudine de opinii (majoritar din cauza unor interese de tot soiul) nu poate fi eficienta in perioade de neliniste civica interna sau pericole externe.  In toata perioada republicana din istoria Romei, adica in cei 481 de ani (508 – 27 î.Hr), au existat 143 de dictatori (imperium magnum sau magistratus extraordinarius) diferiti, asta inseamna cam unul la 3 ani si 3 luni. Important de mentionat este ca dictatura romana era ancorata intr-o legislatie clara, lex de dictatore creando, din nefericire uitata in timp.

Dictatura Romana avea regulile ei: electoratul – dictatorul era ales de Senat si trebuia sa fie Consul cel putin o data in cariera lui politica;  competenta – dictatorul trebuia sa probeze competentele necesare pentru a fi numit in post; si perioada limitata de 6 luni, in care isi putea exercita puterile speciale. Au fost dictatori care si-au exercitat functia printr-o prelungire sau doua.  Un singur dictator si-a prelungit durata, acela a fost Iulius Cezar (4 perioade) si din aceasta cauza a fost si ucis. Din nefericire, majoritatea dictatorilor moderni au tendinta de a-si dori postul pe viata. Parte din ei reusesc, multi isi termina carierele la fel de sangeros cum si le-au inceput.

Dictaturile românilor. Asa cum am mentionat mai sus, romanii au trait mai mult de jumatatea secolului XX sub trei dictaturi, care au durat impreuna 51 de ani.

“Dictatura Carlista”. Regimul autoritar al lui Carol al II-lea poate fi incadrat in ansamblul regimurilor de extrema dreapta (aproximativ). Cand regele a suspendat Constitutia in februarie 1938, toata clasa politica s-a impacat cu ideea instantaneu, fara sa protesteze fata de “moartea democratiei”. Partidele se compromisesera atat de mult, incat populatia era dispusa sa-i ofere incredere lui “Voda”. Oricum, oamenii de rand nu prea pricepeau ei ce-i cu democratia, asa ca au votat peste 99% Constitutia din 1938. Doar legionarii s-au agitat contra regelui, drept pentru care au infundat inchisorile, deoarece erau considerati “periculosi pentru siguranta statului”. A existat un partid de mase destul de anemic, Frontul Renasterii Nationale, in care membrii au intrat din obligatie, majoritatea fiind functionari ai statului. Politicienii s-au trezit sa-l acuze pe Carol al II-lea ca a inmormantat democratia abia cand s-a prabusit Romania Mare, in 1940, si aveau nevoie de un tap ispasitor. Cat despre fascism, acesta a fost drastic pedepsit, legionarii infundand inchisorile sau alegand calea exilului in Germania.

“Dictatura Legionara”. Sintagma “dictatura legionara” a fost inventata de comunisti si consacrata de Lucretiu Patrascanu in 1944. Adeptii Moscovei aveau nevoie de un “partid fascist” pentru a justifica rezistenta lor contra Germaniei in timpul razboiului. In realitate, regimul instaurat dupa abdicarea lui Carol in septembrie 1940 a purtat numele de “statul national-legionar”. Formal, Ion Antonescu si legionarii si-au impartit puterea, insa a existat o permanenta competitie pentru legitimitate ce a impiedicat instaurarea unui “stat fascist” dupa normele consacrate. Regimul nu a avut un partid de mase, deoarece legionarii tocmai se reorganizau dupa “prigoana” carlista. Mai mult, noul lider Horia Sima nu era recunoscut de toata Miscarea Legionara si era o harababura in organizatie. In final, “statul national-legionar” a murit in ianuarie 1941 datorita luptei pentru putere intre Antonescu si Sima. Regimul nu a reusit sa-si instaureze controlul total asupra segmentelor societatii. In consecinta, termenul de “dictatura fascista” este exagerat pentru situatia Romaniei.

“Dictatura Antonesciana”. Dupa inabusirea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, Ion Antonescu a tinut singur fraiele puterii. Legionarii au fost calmati fie de valul de arestari, fie de nazisti, care i-au trecut granita spre Germania si i-au internat in lagare. Ion Antonescu a impus un regim militar, in conditiile in care Romania a intrat in razboiul antisovietic la 22 iunie 1941. El nu a infiintat vreo organizatie politica prin care sa guverneze dupa esecul colaborarii cu legionarii. Posturile administrative inalte au fost controlate de ofiteri si de functionari civili fideli regimului. Antonescu a tolerat activitatea opozitiei, iar liderii politici importanti nu au avut parte de nici un fel de restrictii privind libertatea de miscare. Mai mult, conducatorul statului a inchis ochii cand Iuliu Maniu si Constantin Bratianu negociau cu englezii in momentele in care armata germana se prabusea pe frontul de Est. Antonescu a dus o politica antisemita, insa Romania nu a organizat campanii de exterminare a populatiei evreiesti in stilul lui Hitler. Regimul lui Ion Antonescu poate fi considerat mai degraba un regim militar decat unul “fascist”.

“Dictatura Comunista”. După încheierea celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a făcut presiuni pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanţi ai Partidului Comunist, recent reintrat în legalitate, (partidul fusese interzis în 1924 ca urmare a acceptării tezei cominterniste „a dreptului popoarelor oprimate din România imperialistă la autodeterminare până la despărţirea de stat”), în vreme ce liderii necomunişti erau eliminaţi în mod constant din viaţa politică. Regele Mihai I a abdicat datorită presiunilor sovietice pe 30 decembrie 1947 şi a plecat in exil, în acelaşi timp fiind proclamată Republica Populară Română. În primii ani de dominaţie comunistă, resursele secătuite de război ale României au fost exploatate de sovietici prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom, înfiinţate după încheierea conflagraţiei mondiale pentru a masca jefuirea ţării, care se suprapunea uriaşelor despăgubiri de război plătite URSS-ului. Un mare număr de oameni (estimările variază de la la mai multe zeci de mii la cateva sute de mii) au fost închişi din motive politice, economice sau altele. Există mărturii despre numeroase cazuri de asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile oponenţilor politici. O analiză detaliată a crimelor comise de regimul comunist în România a fost făcută de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România creată de preşedinţia României în aprilie 2006, care a elaborat un raport cunoscut de publicul mai larg sub numele de “Raportul Tismăneanu”.

Fenomenul populist. Este dictatura o posibilitate de a scoate popoare din impas? In nici un caz! Reteta romana nu mai poate fi aplicata. Alte timpuri alti oameni. Si totusi lucrurile stau mai mult decat prost in orientari politice bazate pe  democratii ineficiente, conduse de populisti care se perinda la guvernare cu o singura tinta – de a fi realesi. Fara indoiala, Romania contemporana este un exemplu edificator

Democratia moderna a aparut “de jure” acum o suta cinzeci, aproape doua sute de ani. “de facto” vorbim despre democratii adevarate dupa primul razboi mondial. In Europa, ca si in alte locuri din lume, democratia a fost suspendata prin dictaturi, mai mult sau mai putin vremelnice. Marile pericole ale democratiei au fost crizele economice, razboaiele, nelinistile sociale artificial alimentate sau autentice si justificabile. In multe cazuri democratia a invins, in altele a fost invinsa de “oamenii providentiali” pe care i-am mentionat mai sus si care au instaurat regimuri eficiente prin bestialitatea lor.

Pentru prima data din 1989, Romania va avea ocazia sa experimenteze un apogeu al politicii rudimentare, infantile si demagogice. Pe un larg traseu stanga – centru – dreapta. De la PPDD pana la Noua Republica. Un partid televizor si un partid care isi voteaza forurile fara statut, program si inregistrare legala, fara filiale, dar cu reprezentanti din tara numiti de la “centru”. Legatura intre cele doua? Dorinta de a accede a fondatorilor! Interesante experiente “democratice ne asteapta” !

Mai multe puteti citi pe Blogul Doctrinar – Dictaturi sau democraţii originale si Dictaturile românesti in secolul XX – Rezumate

About these ads